Luminita Cristina Petcu

Mireasa de portelan

Cu sufletul întors spre tine
subţire
ca o mireasă de porţelan
cu braţele curgând
în aripi albite de ziuă
mă lepăd de umbrele furtunii
savane cu amfore pline de dor
intinse pe ziduri
pe gânduri
rămân să te-aştepte
cu tălpile goale fugare
pe mări de sargase
cu alge mirosind
a miere cald
cămaşa ta
pe buze
tu

Sintetica laviului

Aşa arată perfecţiunea
ca tine netulburat
între zugrăvirea unei catedrale
şi o cutremurare în faţa divinităţii
esti ca în somn,
timpul cînd universul se facea om în ochiul inimii mele
şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea
mai mult decît se vede
sub masca propriului pustiu,
priveşte strada, oamenii care reflectă forme
ei trăiesc ca şi cînd verdele sau pămîntul
n-ar face parte din ordinea cosmică,
priveşte-i cum ratează liniştea lor
purtîndu-se ca şi cum n-ar avea-o
restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi,
am vrea să ne luăm în braţe
peste tot în temple şi biserici,
o pasăre albă
femeia dinlăuntrul tău...

Forma suferinţei

Crezi că este întîmplătoare
această similitudine fonică
fără scindări
fără bruiaje egotice
fără împietrirea inimii
să te muţi în altă lume
epurat de senzualism pînă la sterilitate
apoi singur într-o beţie de lumină
să-ţi duci stînca peste tot
pînă ce rîul devine sunet
timp sonor
şi te gîndeşti dacă nu cumva
curge după moartea ta...

Acroatică

Cel mai greu de îndurat, e simţămîntul că te urăşte cineva
cum zice şi Laerte în grava seriozitate a întoarcerii
la rătăcirile ce nu au altă zare decît mormîntul
între două puncte esenţiale,
cu care ne scriem în palme anii, imitînd nervurile lemnului
la ceasuri cînd încep să se şteargă formele lucrurilor,
neîndoielnic în afara memoriei
ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor
stăm legaţi de simţuri şi de concepte,
în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat
deşi desenăm în cărbune uneori, stele
aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac
pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt
înduioşător, pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă
apoi mă cuprinde iarăşi dorul,
cît-o grădină întinsă sub un strat de zăpadă
şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun
în culori amestecate diferit sub copitele cailor,
încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului negru
din micul Bar de la Folies Bergère
în definitiv, ce altceva înseamnă
amurgul sau pleiadele şi chiar un singur cuvînt
din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală,
marinele impresioniştilor
mai ales în dimineţi de iarnă
cu uşi glisante
înspre tine, înspre ieri...

Detaliu la Vall

O singură dată m-am întors pe urmele mele
cînd te-am găsit
un caballero sin caballo
pe ultima pagină a jurnalului,
puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei
deşi ştiai dinainte
că ţărmul acesta sînt eu însămi,
şlefuită în culorile triste
ale inimii...