Alexandra Mişcov

În ou

Un cocoloş de paşi, un nod de căi.
Risipa mi-este soare în plină noapte.
E gestul confortabil când despoi
Cuvinte rostite-n mine de departe.

Ce jocuri! Câtă frăgezime
Dospeşte-n mine ca-ntr-o melodie!
Crescendo epic dus în limpezime,
Îţi sunt aşa cum însămi sunt doar mie.

Bulgări zburdalnici cresc în rostogol
Şi mi-este gol
De-o sete fără seamăn.
Merg iar de-a dura,
Prin şira mea curbată,
Simt drumul, neatinsul, cotitura
Şi număr firul ierbii ne-ntrebată.

Un cocoloş de vise şi de taine;
În ascunzişul meu ca un cuibar,
Sunt doar un ou
Ce, dezbrăcat de haine,
Îşi piuie fiinţa în ecou.

Din firele întins-îndepărtate
Se ţese pânză nouă de tablou.
Îmi stau culcate minţile, culcate:
Nu adormim, trăim din ou din nou.

Completă azi...


Aşchii dureroase mă mângâie.
Seninul? Nebrăzdat de nici o rimă.
În aşteptare, gânguresc surdină.
Mă vând. Revendic iar fiinţa mie.

Tu nu auzi un tunet grandios
Care se prăvăleşte peste noi?
Alunec goală, jos de tot, mai jos.
Înaltul tăvăleşte norii goi.

Abis. O flacără răsuflă uşurată.
În oxigenul jertfă eu înot.
Urâtă, despletită şi legată:
Să ştiu atât şi totuşi să nu pot.

Crestez cu palma visele pe braţe.
Coşmaruri repezi împânzesc teroarea.
Seninătatea şuieră speranţe,
Dar ne-nţelesuri spurcă limitarea.

Necalculată, eu agonizez.
Mai ţine-mi pluta! Uită-mă pe ape!
Răspunsuri ne-ntrebate perorez.
Tu nu auzi în tunet ce se zbate?

Pulsânde licăriri de porumbei
Conduc în cioc crenguţe blestemate.
Te uiţi ne-ntors, sorbi teama şi mă vrei
Completă, azi, măcar pe jumătate.

Nefericire-n avanpost

Goleşte-mă şi varsă-mi neputinţa!
Nu eu te rog, te roagă suferinţa
Din propria ta slabă conştiinţă:
Suntem doar orbi cu ochi de necredinţă.

Se pregătesc cortegii de-ngropare
Şi curg mocirlele, se duc
În universuri paralele, arbitrare
Ce-au înţeles de ce nu mai apuc
Să-mi dau un leac la gândul-întrebare:
Sunt eu fiica unui Zeu năuc?!

Nici nu-mi doresc răspuns,
Decât să mi se spună
Că-s cea mai ignorantă şi nebună
Formaţiune gânditoare sau că nu-s.
Nici nu-mi doresc să cred.
Pe cruce a murit Isus, la infinit,
Dar pe Sisif nimic nu l-a mai absolvit
De patimile blestemate până sus,
În vârful muntelui, un vârf nevinovat
De rostogolul rocii ne-ncetat.

O, de-ar fi sfărâmat el lanţul întrebării,
Aş mai fi fost eu astăzi culmea disperării?!
Zi-mi, Noica drag’, ai mai fi fost
Cel mai distins nefericit în avanpost?!

Refren de pace

Cu trupul în convulsii
Şi vocea ruginită
M-am rezemat de-o pleoapă.
În liniştea fierbinte,
Ai revărsat o apă
Când, neasemuită,
Înfrântă de iluzii
Te-am îngânat în minte.
Ai domolit furtuna,
Ai obosit dureri,
Doar aşezându-ţi mâna
Pe fruntea mea de griji.
Aromele de ieri
Îşi poartă vesel pasul:
Dormim şi suntem mieji
Ai nucilor cu glasul
Cules dintre tăceri.

Sub dezveliri

Vai, muzica mea necântată!
Vai, poeziile nescrise!
Toate există, toate-odată
Îmi sunt de mine interzise.

Nu ştiam eu să le ascult?
Se doreau ele ascunse?
Cât de puţin devine mult
În neputinţă, neştiinţă.

Astăzi am degetele unse
De sucul fructului muşcat
Şi decojesc de nefiinţă
Ultimul miez, cel nemâncat.

M-adun senină între tâmple.
Am căutat, am răscolit:
Ideile cele mai simple
Ce complicat s-au răzvrătit!

Aveam de spus nimicul tot,
Scriind mereu nimica toată.
Credeam că ştiu, dar nu că pot.
Vai, renunţarea mea trucată!