Flavius Dora

Mă adormi…

…atunci când îmi spui că mă pot retrage
într-un colţ din încăperea ta,
să mă dumiresc dacă sunt eu sau
altul
cel care încearcă să te caute deznădăjduit
prin toate oboselile lumii.

Să mă comprim în
neştirea unui sân cald,
să caut să nu te mai caut.
Din moment ce eşti aici,
atât de aproape de cel care vrea
să închidă ochii doar
şi să-şi descarce visele-n noapte,
aşa cum un hamal singuratic
pe un peron decojit, îşi varsă puterile
printre vagoane-ngheţate.

Acesta sunt eu, draga mea,
Noaptea mea,
de catifea îmblânzită.

Mă ai…

…ca să mă poţi tăia în bucăţi,
ca să mă poţi da la câinii care îţi stau în
inimă ca-ntr-o casă părăsită de la marginea satului.
Nu-ţi cer să părăseşti cruzimea
cu care mă priveşti din cerurile tale.
Ar însemna să nu mai am glas, ar fi ca şi cum
pământul singur m-ar mai putea mântui.

Mă ai ca să mă poţi ascunde înăuntrul
puterilor tale magice cu care
faci din fulgere – candele,
strânse buchet
la catafalcul veştmintelor mele.

Mă ai ca să mă învii
a treia zi, dupa fiecare zi
în care te văd şi te simt şi orbesc.
Îmi strângi timpul în sticle bine astupate
şi-apoi bei, ameţindu-te, adormind şi visându-te
mai frumoasă.

Mă alinţi…


…dacă îmi spui că mâine vei fi la fel,
că nu te vei preschimba
într-o umbră, într-o adiere,
că nu vei fi cenuşa din scrumieră,
nisipul din clepsidră sau
altceva decât ceea ce eşti acum.

Dacă îmi vei şopti diseară
aceleaşi cuvinte ca mereu, aceleaşi obositoare fraze
pe care le sorb fără să mă îndoiesc
de adevărul lor.
Dacă îţi va mai reuşi să îmi gândeşti
vorbele, înainte ca ele să se spargă
de aer.

Eu însă mă voi răzvrăti,
te voi strivi, te voi chinui
şi apoi te voi chema iarăşi
să-ţi urlu în urechea rănită. Te voi asurzi
cu neputinţa mea.
Să nu mă alungi însă
din calea mângâierii
tale.

Mă iubeşti…

...pentru că în fiecare dimineaţă
îmi aduci aminte de mine,
de mine aşa cum sunt, cum mă îmbrac în lipsa de
cuvinte cu care mi-aş putea aminti
de tine.

Pentru că gura ta mă sărută, nu tu,
nu ochii din tine care mă caută, fără
să vrea să mă găsească
în tine.

Pentru că îmi dai înapoi paşii poate
prea grăbiţi cu care trec pe lângă tine.
Şi nu îmi dai voie să mă pierd printre atîtea
fără de sens împliniri . Doar tu, seara, mă pui alături de
mâncarea pe care nu mai îndraznesc sa o
înghit.

Pentru că în fiecare noapte mă alinţi
în patul de fier cu aşternut de ceaţă purpurie.

Mă cunoşti…

…de aproape, de atât de aproape încât
uneori mă pot speria de chipul meu hidos
reflectat în vârful degetelor tale.
Mă cunoşti atât de bine, atât de complet,
nu mă mai întreb de unde ai făcut rost de o asemenea
putere inutilă. Ştiam doar că trebuie să mă întrebi
şi răspunsul ar fi venit pe măsura
neliniştii.

Mă recunoşti în orice lucru care
îmi e străin.
Îmi e silă de cel care crezi că pot fi în
orice moment când nu sunt cu tine.

Mă cunoşti şi mă recunoşti,
în acelaşi timp în care
plec şi vin din mine spre tine,
din cel pe care îl vezi în mine
spre cel care locuieşte în tine cu mult
înaintea
ta.