Lucian Dumbravă

Stafii

Nimeni nu vrea să asculte
Ochii ce văzut-au prea multe.
Cine să dea înapoi
Lumina ochilor goi ?

Se deşteaptă o geană, o geană mai moare ;
Pleoape-n derivă şi fără veşmânt.
Pustiul zăpezii nici nu ne mai doare
Când mulţi dintre noi nu mai au loc pe Pământ.

Şi tocmai de-aceea tăinuim cât se poate
Şi tot cât se poate murim tăinuind.
La margini de timpuri trăit-am de toate
În vieţi repetate, nicicând adormind.

Noi cei nevăzuţi, de voi, cei mai mulţi,
Nu pierim ci murim, reînviind mai apoi.
Ne sunt ochii mai trişti, iar paşii desculţi
Ne aduc, din tării, mereu spre-napoi.

Fără poveri

Câţi dintre cei ce-au rămas,
Poartă din greul celor ce nu-s ?
Câţi ochi mai cată frânturi
Din cei ce-au muşcat din apus ?

Ce frunţi se închină curat ?
Ce braţe adulmecă norii ?
Ce vise mai spintecă piepturi ?
Ce gânduri ascund călătorii ?

Câtă conştiinţă mai zace în om ?
Câte regrete mai dăinuie-n veci ?
Câte zăpezi vor mai curge prin noi,
Sugrumându-ne tălpile reci ?

Se întâmplă aşa, că mult din ce-i mult,
Rămâne puţin, ca-ntr-un vis de demult.


Geana

Citeam versuri dintr-o carte publicată prin ’40,
cu gândul la un poet contemporan ce scria
despre politici zevzeci.

Ajunsesem la pagina 447, la versul 1001,
cu gândul la o noapte din veacul viitor.

Nu ştiu de ce, aleator,
nu pricepeam nici un rând, nici un cuvânt,
nici o iotă din volumul, publicat prin ’40.

Şi atunci am văzut, am găsit, geana cuiva
care citise cartea prin ’40, poate.
Lungă, fină, delicată, lipită de-o pagină
versificată...
Geana vreunei fete, negreşit,
cu ochi mari şi calzi, cu piept răzvrătit...

O fată cu păr negru şi braţe molatece,
o poetă a unor vremuri trecute,
o visătoare fiinţă ale cărei pleoape
trecuseră demult în nefiinţă...

Totuşi, ca o umbră fără acte într-o vamă,
cu pleoapa-nstrăinată de neant,
stătea de virgulă-ntr-o poezie, o geană.

Am uitat de poetul contemporan,
am uitat de veacul viitor...
Citeam cu nesaţ versurile unui bătrân scriitor,
în timp ce cu sete durută printr-o geană pierdută,
curgea prin mine o umbră, o fiinţă,
cu pleoapa căzută.

Când firea e bătrână

Ne cresc copiii şi ne-adoarme cerul.
E toamna un butoi cu mere coapte.
În gardul din străbuni se crapă fierul
Iar nouă peste zi ne este noapte.

Şi iată-ne urcând, ascet, spre casă,
Pierduţi în tăvălugul dintre ani.
Ce iz de iarnă toamna asta lasă !
La fel ca-ntr-o legendă cu gheţari.

Şi-ar fi de spus mai mult decât s-a spus,
Despre trista toamnă ce îngheaţă...
Păsări rătăcite zboară sus,
Prinse într-o nouă dimineaţă.

Când se-ntâmplă gândurile-n şoapte,
Nouă, peste zi, ne este noapte.

Odată cu primul cuvânt

De ce mai căutaţi
poetul din
primul cuvânt ?
El s-a stins
demult,
furat de
prima pală de vânt.
A plecat atunci
când voi dormeaţi,
când căutaţi
scopuri,
atunci când
reuşeaţi să le atingeţi.

Poate îl mai vedeţi,
trebăluind uman,
existând.

Lăsaţi-l să treacă…
A murit oricum,
cu mult timp
în urmă,
odată cu primul
cuvânt.