Laura Gherman

Cântec de leagăn

... adorm, în căuşul Universului
rugându-mă ca panteismul să nu fie erezie,
să pot visa mai departe... la Absolut.
... nopţi să fie străbătute de fire nevăzute
unde lumini şi îngeri se împletesc în filosofii şi dogme,
să mă pot privi dimineaţa... întreagă...
într-o oglindă fără schizme,
la fel ca în logica lui Hermes.
... adorm în căuşul Universului
şi sper ca paradigma kantiană să nu-mi tulbure…
afectele
la fel cum a zdruncinat raţiunea,
pentru că nu vreau angoase,
neputinţe în faţa cuvântului transcendenţă
... adorm în căuşul Universului
şi nu vreau să mă aşez în el cu genunchii zdreliţi
de relativisme...
şi grimase înţepenite de prea multe uimiri ecleziastice
de prea multă discriminare...
Astfel, adorm în căuşul Universului:
cu fruntea lipită de iubire..

Păsări călătoare

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară,
când am plutit cu păsările călătoare,
... acea specie, care anulează temporalitatea
şi reinstaurează dreptul la speranţă...
cele care zboară în asfinţit
trasând cercuri, cercuri...
şi... îmbătate de dorul de acasă
îşi revarsă infinitul
peste iernile din noi,
apoi,
omul,
într-un ritual cratofanic
transformă mugurii şi iubirea
în tautologii...

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară
când îmbătată de mireasma nemuririi
inventam aripi,
aripi,
pentru templul din mine.

24 februarie 2010

Toamna

în această mare de oameni
şi frunze...
în această mare de oameni şi frunze
ce se aştern din nou şi din nou în dansul lor spre tăcere
... acelaşi ritual, al tău... toamnă!
ritualul toamnei condiţiei umane,
al pruncilor care îşi iau seva din tine
şi al toamnei frunzelor
şi al toamnei pietrelor.
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză,
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a renaşte!
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a fiinţa!
Acolo...

Copacul

Creşteam şi eu,
Creştea şi el.
Se înălţa copacul meu,
Iar eu îngenuncheam mereu.
Cu cât mai mult spre cer foşnea
Fruntea pământul atingea,
Să prindă rădăcini adânci
Înfipte în inimă de stânci
Şi în temelii de nemurire
Cristalizate cu sfiire.

În fiecare primăvară
Flori de câmp o să răsară
Lângă un copac
Înflorit de un veac,
Presărând petalele
Peste pământul
Care mi-a săruta tâmplele,
Şi dorul...
Ce mi-a închide clipele
deschizând aripile.

De peste deal

- Hei, Omule!..........
- Îndelung căutările?
- Îndelung căutările!
- Grele încercările?
- Grele încercările!
- Tocite încălţările?
- Tocite încălţările!
- Cu aripi visările?
- Cu aripi visările!
- Bătrâne-s mirările?
- Bătrâne-s mirările!
- Mari depărtările?
- Mari depărtările!...

http://www.lauragherman.ghermax.ro/poezii.htm