Cercul Poetilor Disparuti

Silvana Cojocăraşu

2011-02-08T17:48:00.000-08:00

Corăbii

Se întorc corăbiile călătoare
din ţări îndepărtate şi insule parfumate,
în lemnul lor tare
au foşnet de cedri şi chiparoşi,
împrăştie lămâile şi portocalele
şi mandarinele din mandarini
care rodesc pe an de două ori
ramuri de măslini îşi scutură lacrimile
frunze de dafin topesc curmalele
şi mirodenii aduc miresmele
din mari grădini cu flori.
Vin lin, gânditoare, spre ţărmul cu pomi.

Vin de departe, corăbii uitate
după goana îngustă
înţepând cuvinte furioase
în altă ureche,
vin răsuflând uşurate
desculţe îşi numără puii
şi îi lasă să le mângâie catargele,
aleargă şoptit un verb sec.
Necunoscuţi rămân munţii din adâncul mării,
nescrisele arii rup firul în jur
de privire.

Noi

Mută ca o lebădă e dragostea noastră,
totul altfel în fiecare zi, în inimile noastre
marea stă închisă ca într-o cochilie
şi ne vorbim misterios
pierduţi departe, tare departe,
cu vise mai mari decât lumea.
Se aude zgomot de izvor
ca o bucurie curată,
aşa trebuie să arate miezul pâinii calde,
jumătate din mine
numără stelele ce se aprind,
cealaltă culege scoicile cu degetele ude
are de uitat ceea ce ţine minte,
când a privit creasta muntelui
şi a vrut să înveţe să devină copac.
Nu mai pierd vremea cu eternitatea
vreau să ascult cum freamătă iarba
aerul alb se întâmplă firesc
fără ca păsările să ţipe
singurătatea apei ce arde buzele.
Aştept să se deschidă uşa
amân amintirile pentru mai târziu
mănânc merele dulci, sălbatice.

Privirile noastre

Corăbiile irisului
pe malul cerului –
privirile noastre,
în neştire
ne strigă seara
îngerul copacilor:
“Staţi puţin...”
Cascade cad albastre.

Copacii mei au umbre, au amintiri,
bătrânii nu-mi mor singuri în ceas fără ecou:
pe umărul lor moale ca iarba
mi-am sprijinit capul,
ei mi-au foşnit a vânt şi-a pădure
şi acum te întreb, cine sunt eu...
“Eşti urmărit de ploaie”, mi-a răspuns,
“ploaia cade în copacii din tine”.
Sunt liber, în pădurea din mine.
“Prea eşti plin de trecut”, mi-a mai spus,
“ploile toamnelor fac din veri amintire”.
Apoi îngerul copacilor a tăcut.
Cascade cad albastre.

Vremea melancoliei

E vremea cântecelor melancolice,
a zilei îmbăiate-n lumină de miere,
la mâini lanţul ruginiu al frunzelor,
peste faţă lunecoase adieri de ploaie rece.

E vremea privilor triste,
a argintului prelins din icoane,
cuvinte se hrănesc tulburate
în opera închipuirilor noastre
sub scheletele cuiburilor păsărilor călătoare.

E vremea pietrelor templelor vechi,
uitate cetăţi cu şerpi şi liane,
Apollo-i cu mâinile întinse spre soare
şi preoţi-i poartă ofrande coşuri cu mere.
Nimfe se-adună cu torţe pe trepte,
umbrele tremură printre coloane,
zâmbete şterg pe chipuri cioplite de zei,
carete-mpietrite se pun în mişcare,
şi merele cad:
dulci, parfumate se-mprăştie,
umplu lespezile, templele, cetăţile...

Sunt merele mele din pom,
mărul din mijlocul grădinii,
cu leagănul prins între două crengi
să spargă căldura, arşiţa verii.

Îmbrăţişarea de miere

Respir adânc
ca o îmbrăţişare,
picătura de memorie
transformă clipa în lumină.
Timpul se închide seara în casă
şi creşte precum întunericul
în fiecare zi cât un bob de orez,
aşteptând dimineţile proaspete
cu miros adânc
ca o îmbrăţişare.
Mirodeniile serii în care m-am închis
urcă în spirală
spre turnul castelului
luminat în miere
cu gutui, mere, nuci şi struguri,
învăluie adânc,
ca o îmbrăţişare.

Din volumul Cantabis (http://www.cantabis.ro)

Emil Oneţ

2011-01-04T17:13:00.000-08:00

Ploaia

Dinspre orizont se-aduna
Norii grei, plini de furie,
Prevestind o grea furtuna,
Intr’o toamna timpurie.

Fulgere brazdeaza cerul
Ca niste sageti aprinse
Care lunineaza-eterul
Pe distante necuprinse.

La un timp, cu-ntarziere,
Le urmeaza zgomotoase
Tunete, ca mortiere
In rafale manioase.

Ceru-ntunecat si rece
Pare-un stol manat de iele,
Ca un pod pe care trece
Un convoi de care grele.

Norii stau sa se pravale
Peste dealuri insetate
Si-si revarsa in spre vale
Lungi siroaie-nvolburate.

Inspre poale curg paraie
Tulburi, cu pietris si resturi
Murmurand ca niste zoaie
Ce lovesc in parapeturi.

Mai apoi, bine venita,
Linistea din nou se-asterne.
Rest de ploaie domolita
Rare picaturi mai cerne.

Pasarele speriate
Zborul isi reiau vioaie,
Loopinguri facand, distrate,
Printre proaspeti stropi de ploaie.

Ganduri

Stand afara, pe terasa,
Pe-nserat, ma delectez.
Gandurile nu ma lasa
Nici macar sa …. meditez.

La cascada adormita
Turturele, cam timide,
Beau din apa linistita
Si-apoi zboara, ostoite.

Triluri gingase ma-ndeamna
Rime sa incerc a scrie
Si sa spun ce mult inseamna
Clipe dragi, de feerie.

Ca-ntr’un film mi se perinda
Zeci de tandre episoade
Ce le vad ca-ntr’o oglinda
Din trecute perioade.

Perle de extaz sublime
Zabovesc insiruite
Pe al vietii fir si-n mine,
Le doresc din nou traite.

Ce pacat ca stau pierdute
In dosarul cu-amintiri
Ramanand, discret tinute
Doar ca palide sclipiri!

Dar sunt totusi ale noastre
Colorand un timp ce trece,
Stralucind ca niste stele
Pe un cer tacut si rece.

Rataciri ce-n noi exista
Le mai sterg din prospetime,
Dar perfumul lor persista
Furnizand placeri infime.

Nu pot sti ce-nsemnatate
Pentru altii pot sa aiba.
Pentru mine-s nestemate
Ce le tin cu drag ca salba.

Primavara

Primavara, primavara,
Ai venit din nou la noi,
Aducand in inimi iara
Suflul cald, sperante noi.

Tu trezesti din amorteala
Iernii reci si friguroase,
Dorul scris doar cu cerneala
Unor vise tumultoase.

Tu ne dai mereu taria
De-a razbate prin furtuni,
De-a ]nvinge silnicia
Unor ani ce-i vrem mai buni.

Prin miresme-innoitoare
Si prin gingasi ghiocei,
Tu dai gandului savoare,
Vietii noastre un temei.

Stai cu noi si ne-ncalzeste
Sufletul adesea sloi,
Ce ne-ngheata si-mpietreste
Transformandu-ne-n strigoi.

Fa ca-n cuget si simtire
Sa razbata iar si iar,
Prospetimea din privire
Si-optimismul plin de har.

Lasa-ne sa stim cu tine,
Sa simtim placerea vietii
Daruindu-ne, mai bine,
Elixirul tineretii.

Primavara, primavara,
Te-asteptam cu nerabdare.
Nu pleca curand in vara!
Stai cu noi si-adu-ne soare!

Las Vegas, USA

Iarna

Nu mai ninge, dar troiene
Stau cladite, din zapada,
Asezate prin poene,
Pe la porti si prin ograda.

Stalactite transparente,
Stau de stresini atarnate
Si indreapta consecvente
Gradele sub zero, toate.

Crengi de frunze despuiate,
Slute sunt ca niste bete,
Au uitat ca tandre soapte
Se-ntreceau sa ne invete.

Zdreanta trista, de taciune,
Aruncata pe o craca
Croncane a-ngropaciune,
Cioara neagra, prostanaca.

Pe un gard mancat de carii,
Vrabiuta, zgribulita,
Numara grabita parii
Din gradina adormita.

Luna rece ca de ghiata
Isi trimite, solitare,
Pale raze, fara viata,
Facand noptile mai clare.

Ursul, singur, hiberneaza
In barlog, de frig nu-i pasa,
Iar o vulpe spioneaza
Si-urme vinovate lasa.

Eu, pe geam privind afara,
Ma gandesc cu nerabdare,
La o noua primavara,
De caldura-aducatoare.

Las Vegas, USA

Comparison

In my hand I hold a culture
Grown in tube, in fluid medium,
That contains a complex mixture:
Sugar, vitamins and calcium,
Balanced minerals in water.
It’s a strain that causes illness,
And destroys without a cutter
Tissues, cells and other structures.
First the “bugs” look rather lazy,
But they soon grow fast and manage
To divide themselves like crazy.
This induces heavy damage
To their body and it’s functions.
They eat up the living sources,
Toxins cause destructive sanctions,
Their fate take deadly courses.
Looking at my tube I wonder
Why a thought that storms my mind
Strikes me like a painful thunder,
When I see my world unkind.
Thinking of my tube I hardly
Can refrain myself from asking:
Why my world is going slowly
Downwards, like my culture, dying?
We pollute and cause extinction
Of so many other beings.
We destroy without distinction,
Treating nature with no feelings.
Layers of ozone are thinner
And deprive us from protection
From the sun’s becoming stronger
Harmful steady radiation.
This unique, small world of ours
That we should protect and share
Is designed to live not hours,
But for ever, if we care.
We already have starvation,
Homelessness and lack of hope.
To enhance civilization
We get closer to the rope.
Heavy winters and dry summers,
Wild typhoons and ugly floodings
Much too often show their powers,
Causing loss and badly hurting.
I could save my little creatures
In no time and with no fuss,
Easily by lab procedures.
Who would do the same for us?

Las Vegas, USA

Timpul

Curge timpul temerar
Si se duc perpetuu zile
Iara noi, in calendar,
Resemnati intoarcem file.

Mici, grauntele de timp,
In clepsidra rabdatoare,
Darul vesnic din Olimp
Se intrec sa ni-l masoare.

Ca soldatii la romani,
Clipe'n ceasuri siruite
Se aduna'n luni si ani
Amintiri zidind grabite.

In clepsidra de'nceput
Ca nisipul care cade,
Transformandu-se'n trecut
Viitorul nostru scade.

Nazuinti sapate'n gand
Rostuim cu truda'n viata.
Sa le-atingem incercand,
Le plasam mereu in fata.

Incercam la porti inchise
Alte sanse de plecare,
Dar ne-alegem doar cu vise
Si noi semne de'ntrebare.

Las Vegas, USA

Toamna

Din copaci frunzisul cade
Pe alei ca un covor
Aducand, cu un fior,
Letargia toamnei fade.

Frunze pale, ca de-arama,
Desprinzadu-se cazura,
Invelind sobra natura
Intr'o vesteda marama.

Ele-mbraca, rabdatoare,
Totu-ntr'un caftan de foi,
Straie vechi si totusi noi,
Caci sunt vesnic schimbatoare.

Cand in jur se pregateste
Somnul rece, hibernal,
Implacabilul banal
Parca-ncet ne copleseste.

Ce tristete-apasatoare
Ne aduce-n suflet iar
Toamna - sloi in calendar,
Rece si plictisitoare!

Intetim focul in tinde,
Incercand sa ne-ncalzim,
Dar ce greu e sa topim
Ghiata-n inimi suferinde!

Mai persista o speranta
Si un gand neprihanit:
Dupa iarna, negresit,
Vom avea o noua sansa!

Vara

Asteptata ca o zana,
Care coace granele,
Vara-i pe campii stapana
Burdusind hambarele.

Lanuri aurii se-agita
Ca pe mare valurile,
Ce lovesc, intr'o soptita
Partitura malurile.

Truditorii pe ogoare
Isi tot sterg sudorile,
Retragandu-se din soare
Isi mai trag suflarile.

Arsita necrutatoare
Ce incinge pietrele,
Seaca firave izvoare,
Salta termometrele.

Galagiosi copii se scalda
Nu-i mai scoti cu ceasurile.
Se stropesc cu apa calda
si se-ntrec cu trucurile.

Pasarele insetate
Isca praf cu penele
Iar insecte disperate
Isi ascut antenele.

La fantani arteziene
Porumbei manati de doruri
Se curteaza ca-n mondene
Curti regesti cu-nalte-onoruri.

Iepurasi, in vizuine,
Ies doar noaptea, pe racoare
Pe la verzele vecine
Din gradini promitatoare.

In orase-aglomerate
Zeci de chioscuri, pe trotuare,
Isi ofera aromate
Bauturi racoritoare.

Asezati pe banci, in parcuri,
Tineri isi declara-amorul
si se leaga-ades, in versuri,
Sa-si uneasca viitorul.

Batranei se plimba-agale
In tandemuri, obosite,
Discutand de triviale
Vremuri de demult traite.

Zilele, incet, scurteaza,
Din zaluda zapuseala,
Prevestind ca ce urmeaza
Este-o toamna ideala.

La o varsta, cu mirare,
Dupa ce-am trecut prin viata,
Ne-ntrebam cu-ngrijorare:
Cate veri ne stau in fata?

Visul

Ca'ntr'o noapte, efemera
Ca o unda de parfum,
Te-am visat, dulce himera,
Ai sa stii doar daca-ti spun.

Ca, in vis, plin de candoare,
Incercam in par sa-ti pun
Un boboc plapand de floare,
Vei afla doar daca-ti spun.

Ca visand in noaptea alba,
Ma cazneam ca sa adun
Multe flori, sa-ti fac o salba,
Te surprinde, daca-ti spun.

Ca, tinandu-ne de mana,
Ne-am plimbat pe-acelasi drum
Pret de-un vis, mi-ai fost stapana,
N'o sa crezi, chiar daca-ti spun.

Ca'n final totul paleste,
Se destrama ca un fum,
Orice vis este-o poveste,
Ai sa stii fara sa-ti spun.

Lucian Dumbravă

2010-11-09T19:23:00.000-08:00

Stafii

Nimeni nu vrea să asculte
Ochii ce văzut-au prea multe.
Cine să dea înapoi
Lumina ochilor goi ?

Se deşteaptă o geană, o geană mai moare ;
Pleoape-n derivă şi fără veşmânt.
Pustiul zăpezii nici nu ne mai doare
Când mulţi dintre noi nu mai au loc pe Pământ.

Şi tocmai de-aceea tăinuim cât se poate
Şi tot cât se poate murim tăinuind.
La margini de timpuri trăit-am de toate
În vieţi repetate, nicicând adormind.

Noi cei nevăzuţi, de voi, cei mai mulţi,
Nu pierim ci murim, reînviind mai apoi.
Ne sunt ochii mai trişti, iar paşii desculţi
Ne aduc, din tării, mereu spre-napoi.

Fără poveri

Câţi dintre cei ce-au rămas,
Poartă din greul celor ce nu-s ?
Câţi ochi mai cată frânturi
Din cei ce-au muşcat din apus ?

Ce frunţi se închină curat ?
Ce braţe adulmecă norii ?
Ce vise mai spintecă piepturi ?
Ce gânduri ascund călătorii ?

Câtă conştiinţă mai zace în om ?
Câte regrete mai dăinuie-n veci ?
Câte zăpezi vor mai curge prin noi,
Sugrumându-ne tălpile reci ?

Se întâmplă aşa, că mult din ce-i mult,
Rămâne puţin, ca-ntr-un vis de demult.

Geana

Citeam versuri dintr-o carte publicată prin ’40,
cu gândul la un poet contemporan ce scria
despre politici zevzeci.

Ajunsesem la pagina 447, la versul 1001,
cu gândul la o noapte din veacul viitor.

Nu ştiu de ce, aleator,
nu pricepeam nici un rând, nici un cuvânt,
nici o iotă din volumul, publicat prin ’40.

Şi atunci am văzut, am găsit, geana cuiva
care citise cartea prin ’40, poate.
Lungă, fină, delicată, lipită de-o pagină
versificată...
Geana vreunei fete, negreşit,
cu ochi mari şi calzi, cu piept răzvrătit...

O fată cu păr negru şi braţe molatece,
o poetă a unor vremuri trecute,
o visătoare fiinţă ale cărei pleoape
trecuseră demult în nefiinţă...

Totuşi, ca o umbră fără acte într-o vamă,
cu pleoapa-nstrăinată de neant,
stătea de virgulă-ntr-o poezie, o geană.

Am uitat de poetul contemporan,
am uitat de veacul viitor...
Citeam cu nesaţ versurile unui bătrân scriitor,
în timp ce cu sete durută printr-o geană pierdută,
curgea prin mine o umbră, o fiinţă,
cu pleoapa căzută.

Când firea e bătrână

Ne cresc copiii şi ne-adoarme cerul.
E toamna un butoi cu mere coapte.
În gardul din străbuni se crapă fierul
Iar nouă peste zi ne este noapte.

Şi iată-ne urcând, ascet, spre casă,
Pierduţi în tăvălugul dintre ani.
Ce iz de iarnă toamna asta lasă !
La fel ca-ntr-o legendă cu gheţari.

Şi-ar fi de spus mai mult decât s-a spus,
Despre trista toamnă ce îngheaţă...
Păsări rătăcite zboară sus,
Prinse într-o nouă dimineaţă.

Când se-ntâmplă gândurile-n şoapte,
Nouă, peste zi, ne este noapte.

Odată cu primul cuvânt

De ce mai căutaţi
poetul din
primul cuvânt ?
El s-a stins
demult,
furat de
prima pală de vânt.
A plecat atunci
când voi dormeaţi,
când căutaţi
scopuri,
atunci când
reuşeaţi să le atingeţi.

Poate îl mai vedeţi,
trebăluind uman,
existând.

Lăsaţi-l să treacă…
A murit oricum,
cu mult timp
în urmă,
odată cu primul
cuvânt.

Laura Gherman

2010-10-14T17:50:00.000-07:00

Cântec de leagăn

... adorm, în căuşul Universului
rugându-mă ca panteismul să nu fie erezie,
să pot visa mai departe... la Absolut.
... nopţi să fie străbătute de fire nevăzute
unde lumini şi îngeri se împletesc în filosofii şi dogme,
să mă pot privi dimineaţa... întreagă...
într-o oglindă fără schizme,
la fel ca în logica lui Hermes.
... adorm în căuşul Universului
şi sper ca paradigma kantiană să nu-mi tulbure…
afectele
la fel cum a zdruncinat raţiunea,
pentru că nu vreau angoase,
neputinţe în faţa cuvântului transcendenţă
... adorm în căuşul Universului
şi nu vreau să mă aşez în el cu genunchii zdreliţi
de relativisme...
şi grimase înţepenite de prea multe uimiri ecleziastice
de prea multă discriminare...
Astfel, adorm în căuşul Universului:
cu fruntea lipită de iubire..

Păsări călătoare

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară,
când am plutit cu păsările călătoare,
... acea specie, care anulează temporalitatea
şi reinstaurează dreptul la speranţă...
cele care zboară în asfinţit
trasând cercuri, cercuri...
şi... îmbătate de dorul de acasă
îşi revarsă infinitul
peste iernile din noi,
apoi,
omul,
într-un ritual cratofanic
transformă mugurii şi iubirea
în tautologii...

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară
când îmbătată de mireasma nemuririi
inventam aripi,
aripi,
pentru templul din mine.

24 februarie 2010

Toamna

în această mare de oameni
şi frunze...
în această mare de oameni şi frunze
ce se aştern din nou şi din nou în dansul lor spre tăcere
... acelaşi ritual, al tău... toamnă!
ritualul toamnei condiţiei umane,
al pruncilor care îşi iau seva din tine
şi al toamnei frunzelor
şi al toamnei pietrelor.
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză,
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a renaşte!
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a fiinţa!
Acolo...

Copacul

Creşteam şi eu,
Creştea şi el.
Se înălţa copacul meu,
Iar eu îngenuncheam mereu.
Cu cât mai mult spre cer foşnea
Fruntea pământul atingea,
Să prindă rădăcini adânci
Înfipte în inimă de stânci
Şi în temelii de nemurire
Cristalizate cu sfiire.

În fiecare primăvară
Flori de câmp o să răsară
Lângă un copac
Înflorit de un veac,
Presărând petalele
Peste pământul
Care mi-a săruta tâmplele,
Şi dorul...
Ce mi-a închide clipele
deschizând aripile.

De peste deal

- Hei, Omule!..........
- Îndelung căutările?
- Îndelung căutările!
- Grele încercările?
- Grele încercările!
- Tocite încălţările?
- Tocite încălţările!
- Cu aripi visările?
- Cu aripi visările!
- Bătrâne-s mirările?
- Bătrâne-s mirările!
- Mari depărtările?
- Mari depărtările!...

http://www.lauragherman.ghermax.ro/poezii.htm

Gabi Schuster Cărăruşă

2010-06-25T20:00:00.000-07:00

De înduplecatul ploii de iunie...

Soarele nemilos
hotărît să rămînă
mereu la amiază

înfiptă în burta
pămîntului satului
crăpată
cumpăna stă fără umbră

apa uscată freatic
pînă la rădăcinile
încleştate în lutul pustiu

fierbintele curge pe case
alunecă din burlane
la talpa umbrei
ce trage să moară

verdele s-a vopsit în galben
şi a plecat de pe frunze

Ţăranca cu fotele negre
pe călcîie crăpate
aduce ultima apă
puţină, gălbuie
să-încheie păpuşa de lut
plămădită sărac
în coşciugul de lemn
înflorit
purtată pe bocet de moarte
aruncată în malul secat
de sub sălcii
nevinovată
Caloieneeeeee….

Caloiene,
Ene!
Mă-ta
Te cată,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă!
Prin pădurea rară,
Cu inima-amară
Şi ea că te plînge,
Cu lacrimi de sînge,
Ioane, Ioane
Caloiane!

Ploaia se adună deja
în butoaiele cerului
înduplecată.

Cerdac cu rîndunele

Cerdacul pardosit galben
strecurîndu-se repede
rupe lumina printre stîlpii
înmuiaţi în var

păsări bifurcate albe-negre
lasă prada să crească
în puii ţintuiţi gureşi la tavan
şi copilăria
cu burta plină de caise verzi
cu pulpele în colbul secetei
şi vecina saşie
pentru că cea din stînga
are un ochi negru
şi unul albastru
sîmburii pepenilor
scuipaţi în brazdă
printre dinţii de lapte
ai nepoţilor
bunicului de o sută patru ani
adormit definitiv pe bancă
bujorii mărarul petuniile
reginele nopţii busuiocul
cimbrul pietricelele

Ţăranca cu foile negre
urcă să încuie celarul
sau să deschidă geamul
în casa cea bună
unde nu stă nimeni.

Între vecini

Strigătul încremenit la poartă
răguşit
se ascundea sau nu
după vergile gardului
bătut în oale de lut
de parcă luna şi soarele
se scurgeau printre toarte
mirosea a seară
şi a mămăligă
cărarea timidă
lîngă fîntîna cu găleţi
se sprijinea de mixandre
Ţăranca în fotele negre
asculta întreit
Venitul din poartă
Ţaţă Sohicoooo…
dă un ciur de mălai
şi strigătul pleca
pierdut din ochi
cu aur în poale

Colbul

Moale sub călcîi
mătăsos noaptea
pietrele îmbrăţişate
ca ouăle de cuib
uliţa din gard în gard
purcede ca o apă gri
.

fierbinte ziulica
adînc sub talpa roţii
cleios printre degete
cînd plouă
.

caii tuşesc ochiul roşu
sub ochelarii de lună
sudoarea trage
malurile negre
la vărsare
Ţăranca cu fotele-n brîu
scutură de praf grădina
scutură perele
brazdele
scutură colbul din geamuri
mormane

Venise satul îmbrăcat

Venise satul îmbrăcat
în fuste negre şi cămăşi cusute
prosoapele noi de pomană
atârnau pe umerii crucii nescrise
lumânările strâmbe alungau duhurile
din jurul colacilor de post
coliva cu intarsii palide
se-ascundea în coş sub şervetul de zestre
bocetul cu broboadă pusese stavilă morţii
venită mereu prea devreme
Lasă-l bre să moară
mortul
trei zile l-ai întors…
sufletul nedumerit nu ştia încotro

Prohodul ameţit de tămâie
umbla de la unul la altul
până în turla bisericii

ţăranul cu ochii plecaţi
se-întreba dacă Dumnezeu îl vede.

Valeria Florica Tamas

2010-04-22T19:28:00.000-07:00

m-am imbolnavit de poezie

m-am imbolnavit de poezie
precum copiii de varsat de vant
precum oamenii de dragoste
m-am imbolnavit de cuvant
mi-e foame mi-e sete ma arde
simt taisul sabiei scrijelindu-ma
in cautarea adevarului nerostit

m-am imbolnavit de poezie
precum marul de mere
parul de pere
nucul de nuci
doar ca uneori fructele mele
cad inca necoapate
iar alteori oamenii
le scuipa printre dinti
pastrand doar miezul lor dulce

m-am imbolnavit de poezie
o boala ciudata
care ma macina
musca din mine
uneori ma latra
alteori ma mangaie
uneori ma poarta pe palme
alteori ma calca in picioare
dar eu ma ridic, ma indrept si ma scutur
cred ca am ajuns un bolnav
dependent de propia lui boala

m-am imbolnavit de poezie
precum pasarile de cantec
precum doina de fluier
precum aripa de pasare
precum inima de iubire.
m-am imbolanvit de poezie
o boala grea m-a cuprins
de care insa nici eu nu stiu inca
daca as dori vreodata sa ma vindec

Dacă aş fi putut alege

Daca as fi putut alege
ce mi-as fi dorit sa fiu,
as fi ales sa fiu arbore.
Buzele mele ar fi fost frunzele,
trupul tau ramurile.
Te-as fi sarutat
la fiecare adiere de vant,
m-as fi ascuns in trupul tau
in fiecare iarna.
În fiecare primavara as fi revenit
mai tanar, mai plin de putere,
cu si o mai arzatoare dorinta
de nesfarsita dragoste.

Eram copii

Eram copii şi alergam desculţi
Sub soarele de vară, prin ţărână,
Ne răcoream cu apa din fântână,
Ca noi, în satul nostru erau mulţi.

De mici am învăţat care ni-i rostul,
Că viaţa de ţăran e ca o apă lină,
E-o ziuă care trece şi una ce-o să vină,
De bine şi de rău amestecând compostul.

Şirag de anotimpuri învârt mereu doar roata,
E timp de semănat, e timp de dat cu sapa,
E timpul de cules şi iarna-i cu omătul,
De mic copil înveţi să porţi în cârcă totul.

Cu naştere şi moarte, cu nunţi şi-nmormântări,
Cu vise ce se spulber` dar şi cu ochi spre zări,
Când pruncul ce a fost născut din tine
Pe urme vezi că-ţi calcă te simţi atât de bine.

anunt dispariţia umbrei

in palma avem o umbra
ascunsa sub ea
era fericirea mea
care dormea lenesa
in umbra nepasarii tale
ma simteam la fel de bine
precum vrabia
gasita ieri inghetata
pe pervazul ferestrei
ei i-am mai dat o sansa
mi-a multumit
ciugulindu-ma-n palma
ca prin farmec
umbra a disparut

Albastru

Eu caut tacerile si le adun,
nu le risipesc,
sunt un bun platnic
al taxelor de tacere,
ma veti intreba cum le recunosc
dupa culoare,
dupa zgomotul pasilor,
dupa atingeri?
Uneori si dupa lungimea muteniei.

Eu caut tacerile,
le adun in mine si le zidesc
la ora cand zambetele ma parasesc,
as putea spune ca suntem chiar bune prietene,
imi impart cu ele viata
masa de prinz si de seara,
unori le invit la o partida de sah
dar arareori ca mi-e teama
ca s-ar putea calul sa o ia la galop
si ele sa cada din sa,
sa-si rupa o mana, un picior
sau doamne fereste gatul...

Eu caut tacerile?
Sau poate ele se aduna in mine
ca intr-un castel parasit
fara usi fara ferestre,
doar zidurile
si unde ele pot sa intre
si sa iasa in voie.

Constantin Axinte

2010-03-17T18:12:00.000-07:00

A doua zi

În seara aceea simţeam că obosesc,
Ţineam braţul pe bancă şi mă ningea,
Mângâiam lemnul-fierul cu gândul la ea,
Privind prin minte, îmi doream s-o zăresc.

Mi-am adunat sufletul sub cămaşă
Să nu se risipească printr-un sfârşit
Pe care nu-l aşteptam aşa zorit,
De aceea privirea-mi era vrăjmaşă.

Îmi amintesc de nişte bătrâne ciori,
Cu singurătatea legată de gât,
Să nu le fie frig, să le ţină de urât,
Apoi totul a dispărut în neant...
Era a doua zi în zori.

După lege

Ploile mulg cerul din toate părţile,
Mint cugetele toate ori nu le aud,
Fiind îndreptate spre prundul din sud,
Unde mi-am uitat cândva cărţile.

Sufletul mi-l pun învineţit şi ud
La zvântat în iatacuri cu femei,
Singurul loc cu miros de crin şi idei,
Singurul loc unde poate sta chiar nud,
Să nu mai simtă bâjbâieli betege.

Surpă-se spaţii peste umila soartă!
Urcuşul i-a fost fărădelege,
Zăceri în glod, fără busolă şi hartă,
Altfel ar fi fost totul după lege
De s-ar fi respectat regula din Cartă!

Gâdilări de harpe

Îmi privesc sufletul şi-l văd ca pe o piatră,
Sângele se zgârâie în ea şi-i şarpe,
Muşcat pe-ascuns din gâdilări de harpe,
De-o secetă impură, conştiinţa latră.

Pun mâna pe-un bulgăr, aruncând sec spre-o stea,
Să-mi simt năprasnic puterea de bărbat,
Prea mult am dormit, aproape c-am uitat
C-a fost odată când nimic nu mă durea.

Mă sapă vremurile, vânturile mă cară
Pulbere fină spre un prundiş femeiesc,
Acela-i ultimul loc pe care-l doresc,
Când tot timpul se va condensa-ntr-o seară.

Împrăştiind cuvintele

Viaţa toată-i ca o neînţelegere:
În spate ducem istoria, pe buze psalmi,
Să fie pace-n noapte şi copiii calmi,
Întortocheate-s căile, fără alegere.

Coapsele tale, ameţite chemări târzii,
Sânii tăi, două elegii neterminate,
Ochii, lumini buimace-n singurătate;
Le aştept pe toate-n reflux, dar tu nu mai vii.

Poate că-n tine-i viu numele celuilalt,
Mi-ai trezit destinul împrăştiind cuvinte
Fără predicate, unele, fără minte,
Ochii mi-s plini de înfrângere şi de înalt.

Sufletu-i călcat cu picioarele, fără sens,
Rămâne în urmă c-o aparenţă-n lume,
Nu-şi ştie rostul, nici ce-i ursit anume,
Cât timp există o harababură şi-un condens.

Privirea lăcrimează

Tu, izolată-n tine ca-ntr-o ţară,
Eu, cotropit de clopote şi racle,
Încerc aiurea strâmbele şperacle,
Să fac să fie tot ca-n altă vară.

Te caut mereu prin incertitudini,
Te caut prin mii de motive şi puzderii,
Te caut pe alei sub gluga serii,
Cu alte idei şi noi aptitudini.

Mergând pe stradă, privirea lăcrimează,
Am fost în temple şi-n alte biserici,
M-am tot rugat din vecernie până-n amiază
Sfinţii n-au auzit, ori sunt colerici,
Pentru că nimica nu-mi probează
Că n-ar trebui văzuţi de medici.

Flavius Dora

2010-02-20T15:29:00.000-08:00

Mă adormi…

…atunci când îmi spui că mă pot retrage
într-un colţ din încăperea ta,
să mă dumiresc dacă sunt eu sau
altul
cel care încearcă să te caute deznădăjduit
prin toate oboselile lumii.

Să mă comprim în
neştirea unui sân cald,
să caut să nu te mai caut.
Din moment ce eşti aici,
atât de aproape de cel care vrea
să închidă ochii doar
şi să-şi descarce visele-n noapte,
aşa cum un hamal singuratic
pe un peron decojit, îşi varsă puterile
printre vagoane-ngheţate.

Acesta sunt eu, draga mea,
Noaptea mea,
de catifea îmblânzită.

Mă ai…

…ca să mă poţi tăia în bucăţi,
ca să mă poţi da la câinii care îţi stau în
inimă ca-ntr-o casă părăsită de la marginea satului.
Nu-ţi cer să părăseşti cruzimea
cu care mă priveşti din cerurile tale.
Ar însemna să nu mai am glas, ar fi ca şi cum
pământul singur m-ar mai putea mântui.

Mă ai ca să mă poţi ascunde înăuntrul
puterilor tale magice cu care
faci din fulgere – candele,
strânse buchet
la catafalcul veştmintelor mele.

Mă ai ca să mă învii
a treia zi, dupa fiecare zi
în care te văd şi te simt şi orbesc.
Îmi strângi timpul în sticle bine astupate
şi-apoi bei, ameţindu-te, adormind şi visându-te
mai frumoasă.

Mă alinţi…

…dacă îmi spui că mâine vei fi la fel,
că nu te vei preschimba
într-o umbră, într-o adiere,
că nu vei fi cenuşa din scrumieră,
nisipul din clepsidră sau
altceva decât ceea ce eşti acum.

Dacă îmi vei şopti diseară
aceleaşi cuvinte ca mereu, aceleaşi obositoare fraze
pe care le sorb fără să mă îndoiesc
de adevărul lor.
Dacă îţi va mai reuşi să îmi gândeşti
vorbele, înainte ca ele să se spargă
de aer.

Eu însă mă voi răzvrăti,
te voi strivi, te voi chinui
şi apoi te voi chema iarăşi
să-ţi urlu în urechea rănită. Te voi asurzi
cu neputinţa mea.
Să nu mă alungi însă
din calea mângâierii
tale.

Mă iubeşti…

...pentru că în fiecare dimineaţă
îmi aduci aminte de mine,
de mine aşa cum sunt, cum mă îmbrac în lipsa de
cuvinte cu care mi-aş putea aminti
de tine.

Pentru că gura ta mă sărută, nu tu,
nu ochii din tine care mă caută, fără
să vrea să mă găsească
în tine.

Pentru că îmi dai înapoi paşii poate
prea grăbiţi cu care trec pe lângă tine.
Şi nu îmi dai voie să mă pierd printre atîtea
fără de sens împliniri . Doar tu, seara, mă pui alături de
mâncarea pe care nu mai îndraznesc sa o
înghit.

Pentru că în fiecare noapte mă alinţi
în patul de fier cu aşternut de ceaţă purpurie.

Mă cunoşti…

…de aproape, de atât de aproape încât
uneori mă pot speria de chipul meu hidos
reflectat în vârful degetelor tale.
Mă cunoşti atât de bine, atât de complet,
nu mă mai întreb de unde ai făcut rost de o asemenea
putere inutilă. Ştiam doar că trebuie să mă întrebi
şi răspunsul ar fi venit pe măsura
neliniştii.

Mă recunoşti în orice lucru care
îmi e străin.
Îmi e silă de cel care crezi că pot fi în
orice moment când nu sunt cu tine.

Mă cunoşti şi mă recunoşti,
în acelaşi timp în care
plec şi vin din mine spre tine,
din cel pe care îl vezi în mine
spre cel care locuieşte în tine cu mult
înaintea
ta.

Nicoleta Coman

2010-02-14T16:54:00.000-08:00

Despre iubire...

Ce ziceai tu despre iubire?
Ca nu vrei s-o cunosti, ca poti s-o controlezi,
Ca de s-ar intampla ai s-o abandonezi...
Hmm, joc de copil si un suras vulgar,
Acum ti-s ochii-n lacrimi, surasul in zadar,
Ai vrea macar o clipa sa o stii langa tine,
Sa gusti inca o data amara fericire,
Sa strigi in gura mare c-acum crezi in iubire...
A fost de-ajuns o secunda sa ti-o aduci aminte,
Acum ea este in tine, tu nu mai poti scapa,
Si orice gest de-al tau e-n amintirea sa;
Acum incepi sa plangi cand nu mai sunt cuvinte...
Ce ziceai tu despre iubire?
Ca n-o iubesti, mai bine ar pleca?
Ea a plecat sarmane, dar ce e viata ta?
Ea poate nu-si mai aminteste, te-o fi iertat de mult,
Dar tu, nefericite, mai plangi din cand in cand...
Ai strange adesea-n suflet manuta de copil
Si ai sluji o viata intreaga visului pueril,
C-acum crezi in iubire...
Si ce-ai mai bea o data cafea din cana sa,
Si ce-ai mai sparge sticla, gelos c-o saruta...
Ai vrea s-o strangi in brate, s-o musti sa o rasfeti,
Sa iti atinga corpul, din el sa te imbeti,
Caci acum stii sigur ca pe ea o iubesti
Si-oricat ai incerca sa nu-ti mai amintesti
Tu vei fi mereu singur, ratacitor in noapte,
Vei fi mereu aici, dar ea...mereu va fi departe...

Cand nu erai eram si eu...

Cum e cand iti gasesti tovarasul de-o viata
In scara injectat cu zambetul pe fata,
Cum e cand ti se-arunca un prieten la gunoi,
Ce se intampla-n lume, ce se intampla cu noi?

Aluneci pe iarba, te ineci in substanta,
Sunt prafuri peste tot, totul e in ceata
Cauti o scapare, vrei sa te ridici
Nu-i nimeni langa tine, te lovesti si pici.

Te-agati de-un strengar fir de realitate,
Dar esti pustiu si toate-ti par departe,
Cauti o mana sa te ridice din nimic,
Ai incerca sa schimbi ceva, dar esti prea mic.

Si simti ca printre umbre si aburi te afunzi
Te doare realitatea, dar preferi s-o ascunzi;
Ai vrea sa-ti creasca aripi ca sa inveti sa zbori
Dar esti cu mult prea jos, ca sa mai poti sa mori.

Esti prea murdar, ascuns de jegul mortii,
Te lupti cu paranoia, care-si arata coltii,
Incerci sa-ti tarai hoitul printre franturi de clipe
Si-astepti marea minune, ceva sa se-nfiripe.

Strabati drumuri de mii de ani in cateva minute
In cautarea unui suflet care sa te-asculte,
Dar ce pacat, parca ai vrea sa zbieri
Caci cat privesti cu ochii nu-i nimeni...nicaieri.

Captiv, ti-ai ridicat o lume de ciment
In care bate vantul si-i umed permanent
De ce-ai mai cauta o pozitie stabila
Cand totul se rezeama de-o amarata bila?

De ce ai renunta la visul de acum
Oricum nu te asteapta un altceva mai bun,
De ce sa te trezesti doar ca sa te trezesti,
De ce sa nu te omori acum, cat inca mai traiesti?

Ce visam cand nu erai...

Simbol al amintirii, statuie din ciment
Ma regasesc in tine in orisice moment,
Apari ca o sageata ce ma raneste-adanc,
Incerc sa te evit, dar te gasesc in gand...

Mereu, mereu, mi-arunci priviri de piatra
Si parca-ti apar riduri pe fruntea-nalta, dreapta,
Ma chinuie conditia de carne si de sange
As vrea sa fiu ca tine si sa te pot atinge...

As da si mii de vieti daca ar fi nevoie
Doar ca sa fiu ca tine, sa fiu si eu statuie;
Tu nu cunosti durerea si nici nu stii sa plangi,
De ti se nasc sperante, mecanic le alungi...

Tu nu stii ce inseamna sa treci de mii de ori
Pe langa acelasi chip cu ochi fara culori
Si nici nu te-ai gandit c-acolo, cineva
Ar muri multumit s-auda vocea ta...

De-atatea ori trecand pe langa tine
Imi antrenam miscarile, sa fie foarte fine,
Sa par si eu o piatra nemiscata...
Dar nici asa nu mi-ai zambit vreodata...

De-atatea ori lasam in urma dâre
Dintr-un parfum ce imi parea ca tine
Te atingeam hoinar cu manecile moi
Si iti visam mana tragandu-ma-napoi...

Dar niciodata, niciodata tu, minune
Nu ti-ai clintit fiinta pentru mine
Si niciodata, niciodata n-ai gandit
La omul visator ce-o viata ti-a slujit...

Dar tu...dar tu esti piatra, eu sunt drumuri,
Eu sunt vise, tu esti ganduri,
Nu ma auzi, dar eu te cuprind toata
Putea-voi eu sa te-nteleg vreodata?

Nu poti sa te gandesti, minune de ciment
Ce fericit te-as face de-as fi si eu inert
Cu ochiul meu de piatra, intens te-as admira
As fi dintre atatea doar eu statuia ta...

Si am cunoaste impreuna ce tu cunosti deja
Ne-am cufunda in gol, si te-as iubi, te-as proteja,
Ca doua palide vapai ne-am dezmorti surasul
L-am detrona pe D-zeu si-am guverna apusul...

Tarziu am inteles ca tu n-ai inteles
Dar nu vreau sa renunt la visul ce-am ales,
Vreau, la fel ca altadata, cand eram doar vointa
Sa ma nasc din ciment ca tine, nefiinta...

Zbor albastru...

Am omorat un fluture in zbor
Si nu gandeam ca o sa-l doara
Acum ma chinuie albastrul dor,
Albastrul cer de vara....

M-am pedepsit, caci ma rodea tacerea
Ecou al unui inceput
Fluturi vorbeau, eu nu i-am priceput
Batand din aripi imi secau puterea...

Vantul gemea, eu putrezeam in chinuri
Lumina cea albastra pornea in jos c-o unda
Iar cercul ei mesmeric parea ca ma scufunda
Mureau sub mii de valuri a cerului seninuri.

Pluteau aburi de lumina peste trupul meu pierdut
Gandul imi plutea sihastru
Peste negrul marii albastru;
Imi doream o barca mica, niciodata n-am avut...

Am omorat un fluture in zbor
Si ma zbateam sa scap de vina
Zburam albastru, de parc’ eram albina,
Treceam pe rosu, chiar de puteam sa mor.

O tarana sa ma-ngroape peste valuri
Langa cel ce l-am ucis c-un gand
Ceruri albastre sa m-acopere plangand,
Sa mor sub zbor de idealuri...

Poveste

Erau clipe de-agonie
si ca un fluture de noapte nebun
dupa o raza de lumina,
tanjeam dupa iubire;
pandeam timpul cum zboara,
radeam sa nu ma doara,
tanjeam dupa iubire...

Mai erau clipe de-agonie
si ca un peste arlechin
ma strecuram printre-amintiri
uitand ca ustura tacerea,
radeam, caci asta era placerea,
fugeam, sa nu ma prinda mila
de cei ce asteptau iubiri...

Erau clipe de extaz
si din plin gustam iubirea
ca o piatra de topaz
pe o frunte neincretita;
si radeam de fericita,
tresaream, sa nu adorm
cu iubirea pe obraz...

Erau clipe de-agonie
si ca o rosie de mac
ma scuturam de soarele de vara
si nu radeam, stiam ca o sa doara,
nu mai speram, doar asteptam
sa cada ultima petala,
sa pierd tot ce credeam ca am...

Claudiu Constantin

2010-01-10T18:52:00.000-08:00

Mi-ascult sufletul

Mi-ascult sufletul plângând
pe străzile funebre ale oraşului.
Plânge sărmanul meu suflet nocturn
cu lacrimi de marmură...
Sub ochiul strâmb al felinarelor
sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,
îl calcă oamenii sub roţi,
îl scuipă stanele de lut,
îl arde gerul selenar aspru şi mut.

Îndură sufletul meu şi plânge...
Neliniştit bate prin porţile mari
şi degeaba – sunt din fier.
Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,
un cer fără stele, un cer gri,
un cer înghiţit de goluri pustii.

Se-opreşte sufletul meu şi tace.
Îl mângâie vântul...

Ultima zi de toamnă

Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...
Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...

Neeminesciană

Nu mai sunt parcurile ce-au fost...
altădată curgeau cântece, rânduri din pietre,
azi doar sunet înfundat şi jinduri abjecte.
Totul s-a transformat în numere cu soţ:
apa, plopii, oamenii,
iar seara pe deal nu se-aud decât câinii.

Acum parcurile sunt ale căutătorilor
de fluturi şi zâmbete,
ale decibelilor răspândiţi printre
bătrânii ce ne unesc cu cerul -
alte blasfemii ale corpurilor reci.

Nu, nu mai sunt parcurile ce-au fost...
doar fantome mai deplâng pe-alei,
doar păsările mai scutură florile de tei,
iar felinarele nu sunt decât nişte licurici mai mici.
Toate sunt sortite nimicului
şi degradabilului timp.

Cititoarea

Cu capul plecat între file,
C-o mână pe tâmpla-ţi fierbinte,
Torci cu lacrimi textile
Firul poveştii fără cuvinte.

Venind din lumea-ţi de vise,
Din lumea de basme şi gând,
Din cerul de taine promise
Vi şi citeşti la masă plângând.

Din minte încerc să-ţi pictez
Chipul cu mâna-mi de lut.
O să-ţi dedic acest crez:
Cu tine lumea e ca la-nceput.

Sub ochii-ţi cei trişti se adună
Şi dorul şi jalea şi moartea;
Plângi cu mine. Împreună
Ne-om stinge durerea amară cu cartea...

Claudia Constantin

2009-05-24T18:45:00.000-07:00

Sfinte Nicolae...

Da-mi o farama din stupoarea fericirii,
Scijelita in fanteziile universului,
Incercuit de amintiri.

Da-mi clipa de iubire, care opreste timpul,
Incrustat in inima-mi,
Invaluita de respiratia rece a gandurilor.

Da-mi revelatia mistica a respiratiei divine,
Infipta paradoxal de adanc
In nisa sufletului fauritor de vise.
Da-mi...

Reflectare

Clivajul durerii scartaie sub bocancii timpului,
Pudoarea atingerii doare in oglinda amintirilor,
Totul se reflecta intr-un mariaj androginic,
...Perversa alipire a amintirilor...

Joc

Si imi doresc sa "DA"
Si imi doresc sa "NU".
Gandesc mai mult ca "NU", decat ca "DA",
Refuz sa "DA", mai mult decat sa "NU",
Dar simt ca a fost sa fie asa!

Dilema

M-a durut in partea dreapta a sufletului,
Strivit de bocancii timpului,
Tintuit de amintirile sardonice,
Ametit de privighetori visatoare.

M-a doare in partea stanga a sufletului
Palpitand de atata androginie,
Alergand dupa unicitate si veselie
Si strigand: salvarea sufletului sunt doar Eu.

A FI

In vremea copilariei
Cand jucariile aprind sclipiri de diamant
Cand Tu, Natura, Dumnezeu formati un pact,
Esti o farama de creatie divina
Si crezi in tine.
Dar vine-o vreme cand nu mai stii
Unde esti Tu , unde-ai sa fii,
Numai Natura are-un fel perfect de-a fi
Iar Tu si Dumnezeu ati uitat de pactul
De-a ramane vii.
Si-astepti salvarea…
Si privesti la cer sperand ca stelele
Ca si-altadat sa-ti dea lumina lor.
Dar visele se frang curand
Iar norii plumburii te-apasa-n gand,
Nici soarele nu-ti poate a curma golirea
Si-atunci Natura si-a pierdut menirea.
Cine esti Tu ?
Ce-ai vrea sa fii ?
Atunci stii numai atat: ca vrei doar sensul tau de-a fi,
Ca vrei ca Tu, Natura si cu Dumnezeu sa fiti vii.

Alexandra Mişcov

2009-03-23T19:08:00.000-07:00

În ou

Un cocoloş de paşi, un nod de căi.
Risipa mi-este soare în plină noapte.
E gestul confortabil când despoi
Cuvinte rostite-n mine de departe.

Ce jocuri! Câtă frăgezime
Dospeşte-n mine ca-ntr-o melodie!
Crescendo epic dus în limpezime,
Îţi sunt aşa cum însămi sunt doar mie.

Bulgări zburdalnici cresc în rostogol
Şi mi-este gol
De-o sete fără seamăn.
Merg iar de-a dura,
Prin şira mea curbată,
Simt drumul, neatinsul, cotitura
Şi număr firul ierbii ne-ntrebată.

Un cocoloş de vise şi de taine;
În ascunzişul meu ca un cuibar,
Sunt doar un ou
Ce, dezbrăcat de haine,
Îşi piuie fiinţa în ecou.

Din firele întins-îndepărtate
Se ţese pânză nouă de tablou.
Îmi stau culcate minţile, culcate:
Nu adormim, trăim din ou din nou.

Completă azi...

Aşchii dureroase mă mângâie.
Seninul? Nebrăzdat de nici o rimă.
În aşteptare, gânguresc surdină.
Mă vând. Revendic iar fiinţa mie.

Tu nu auzi un tunet grandios
Care se prăvăleşte peste noi?
Alunec goală, jos de tot, mai jos.
Înaltul tăvăleşte norii goi.

Abis. O flacără răsuflă uşurată.
În oxigenul jertfă eu înot.
Urâtă, despletită şi legată:
Să ştiu atât şi totuşi să nu pot.

Crestez cu palma visele pe braţe.
Coşmaruri repezi împânzesc teroarea.
Seninătatea şuieră speranţe,
Dar ne-nţelesuri spurcă limitarea.

Necalculată, eu agonizez.
Mai ţine-mi pluta! Uită-mă pe ape!
Răspunsuri ne-ntrebate perorez.
Tu nu auzi în tunet ce se zbate?

Pulsânde licăriri de porumbei
Conduc în cioc crenguţe blestemate.
Te uiţi ne-ntors, sorbi teama şi mă vrei
Completă, azi, măcar pe jumătate.

Nefericire-n avanpost

Goleşte-mă şi varsă-mi neputinţa!
Nu eu te rog, te roagă suferinţa
Din propria ta slabă conştiinţă:
Suntem doar orbi cu ochi de necredinţă.

Se pregătesc cortegii de-ngropare
Şi curg mocirlele, se duc
În universuri paralele, arbitrare
Ce-au înţeles de ce nu mai apuc
Să-mi dau un leac la gândul-întrebare:
Sunt eu fiica unui Zeu năuc?!

Nici nu-mi doresc răspuns,
Decât să mi se spună
Că-s cea mai ignorantă şi nebună
Formaţiune gânditoare sau că nu-s.
Nici nu-mi doresc să cred.
Pe cruce a murit Isus, la infinit,
Dar pe Sisif nimic nu l-a mai absolvit
De patimile blestemate până sus,
În vârful muntelui, un vârf nevinovat
De rostogolul rocii ne-ncetat.

O, de-ar fi sfărâmat el lanţul întrebării,
Aş mai fi fost eu astăzi culmea disperării?!
Zi-mi, Noica drag’, ai mai fi fost
Cel mai distins nefericit în avanpost?!

Refren de pace

Cu trupul în convulsii
Şi vocea ruginită
M-am rezemat de-o pleoapă.
În liniştea fierbinte,
Ai revărsat o apă
Când, neasemuită,
Înfrântă de iluzii
Te-am îngânat în minte.
Ai domolit furtuna,
Ai obosit dureri,
Doar aşezându-ţi mâna
Pe fruntea mea de griji.
Aromele de ieri
Îşi poartă vesel pasul:
Dormim şi suntem mieji
Ai nucilor cu glasul
Cules dintre tăceri.

Sub dezveliri

Vai, muzica mea necântată!
Vai, poeziile nescrise!
Toate există, toate-odată
Îmi sunt de mine interzise.

Nu ştiam eu să le ascult?
Se doreau ele ascunse?
Cât de puţin devine mult
În neputinţă, neştiinţă.

Astăzi am degetele unse
De sucul fructului muşcat
Şi decojesc de nefiinţă
Ultimul miez, cel nemâncat.

M-adun senină între tâmple.
Am căutat, am răscolit:
Ideile cele mai simple
Ce complicat s-au răzvrătit!

Aveam de spus nimicul tot,
Scriind mereu nimica toată.
Credeam că ştiu, dar nu că pot.
Vai, renunţarea mea trucată!

Maria Pal

2009-03-08T16:49:00.000-07:00

O ceaşcă goală în faţă

un ceas agonic de plumb
deasupra oraşului

trompetele ierbii
sună în urechile măştilor
ce zâmbesc cenuşiu

cu o ceaşcă goală în faţă
vorbeşti în graiul pelinului

ca-n joacă
pe degetele tale chircite
orele-şi pierd echilibrul

Priviri grele

treci cu o noapte de mână în tărâmul celălalt
nălucă
pluteşti printre pâclele reci

privirile grele ca nişte lespezi

o simbioză perfectă între pecinginea timpului
şi chipul tău înnebunit de oglinzi

pe lac
doarme o lebădă neagră
tăcerea îngheţată înzeind-o

pe nesimţite
muribunzii se strămută în glas

în lumina ochilor tăi şi sub coaste
dansează demonii cu-o mulţime de măşti

coşmarul e verde
în iarba înaltă e somnul

ascultă-mă
să nu te duci în zori la cules

Liniştea dă ora exactă

câţiva fluturi cu amurg pe aripi

luna a murit printre frunze
soarele-i urmează încetul cu încetul

liniştea dă ora exactă
umbre de ghilotină se ivesc din pereţi

gâtul tău are miros de lumină
de sare
seamănă c-un buchet de orhidee
prin care răscolesc mâinile somnambulilor

putrede guri de măşti plescăie
înviorându-se

(Din volumul Măşti de opal, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006)

cercuri

pe coama dealului spinări cenuşii. de buşteni tăiaţi de curând. buturugile plâng. între ele un butuc bătrân. foarte bătrân. cu milioane de cercuri. nici urmă de lacrimi. te priveşte. cu-o mulţime de ochi. sar din cercuri. se rostogolesc înspre tine. jucăuşi. te apleci. îi culegi. cu mâini vesele. tremurânde. îi pui la loc. între cercuri. ţi se-agaţă de priviri. te trag spre pământ. cu putere crescândă. mâinile tale bat aerul. ca nişte aripi rănite. capul tău pe butuc. sprijinit. un topor.

lacrimi

poştaşi niciodată grăbiţi. coboară din maşini. plictiseala li se prelinge din ochi. lasă urme fluide prin aer. se-ndreaptă spre cutiile mari. roşii. ridică scrisorile. niciodată la aceeaşi oră. le aruncă-n saci. de-a valma. ca momeala-n lac pentru peşti. sacii se umezesc. pe nesimţite. se golesc de cuvinte. aceleaşi lacrimi. ridicate zilnic. rămân. la orice oră. priveşti plicurile. goale. albe. fără destinatar.

(Din volumul O carte răsfoită de vânt, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008)

Dania Parvu Dorin

2009-02-07T21:15:00.000-08:00

de dragoste (videopoezie)

nu ne-am văzut niciodată, dar noi ne-am iubit,
dacă fac eu doi paşi, tu poţi găsi ieşirea,
cuvintele mele mor la picioarele tale subit,
ca pe o sârmă ghimpată le simt biciuirea...

sunt uşi care nu se deschid cu nici o cheie,
DAR sunt chei care deschid ANUMITE uşi...
sunt cuvinte bărbaţi şi cuvinte femeie-
suntem noi, oare, de-aceeaşi sârmă ghimpată
străpunşi?

zăngănim,şi azi, nişte chei căutând... prin cuvinte-
în spatele uşii tale, te văd de cer agăţat...
le vom spune la toţi cum de-o viaţă, tu singur, eu
cuminte
orbecăim pe străzile cu nume de păcat...

http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL3d3dy50cmlsdWxpbHUucm8vb2NlYW5mbG93ZXIxL2YzNDFkMmI5YWRhODQx

vis de dragoste (videopoezie)

parca eram de ganduri nascut,
in vis,iubire sa-mi ajunga!aveam gura pregatita de sarut
ochiul cald sa te strapunga...
aveam zece maini
dar mai multe- eu as fi vrut...

pana...ieri noapte/cand
uimita de cat te iubeam!
mi se retezase o mana
ca-ntr-o ceremonie grava
ca intr-un vis...de deochi...

dar...si asa te iubeam
te iubeam fara gura, fara maini...
fara ochi...

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=358111

ştiu să îmbrăţişez... dar fără mâini...

ştiu să îmbrăţişez dar fără mâini
ştiu să cânt dar fără glas
dacă pe mine din mine m-aş smulge
şi tot mai pot scrie despre ce a rămas…

am cuvintele la degetul mic
ruinătoare durere intr-atâta răsfăţ -
e o strategie pe termen lung fericirea
de ea şi de cuvânt mă agăţ…

între cuvânt şi mine-i iubirea
între mine şi tot un tumult!
e o formă de exorcizare poezia…
un travaliu pe care ţi-l doreşti tot mai mult!

sau poate e un chin în aducere?!
sau un canon între tot şi "a scrie"
e la mine-n cuvânt o înfrângere
sau doar un exerciţiu de supravieţuire…

poate un exod sau poate o spadă -
n-am ştiut niciodată mai mult să m-ascult
n-am fost copil şi n-am fost mamă
cuvintelor care m-au durut…

există aceleaşi hăţişuri
închise-n aceleaşi dimineţi
vreau să mă transform din spectator
în actorul propriei vieţi…

închisă într-o temniţă fără zăbrele
te strig cuvânt! neîntemniţată
vreau să alerg spre caruselul copilăriei mele
în care nu m-am dat niciodată…

am cuvintele la degetul mic
ruinătoare durere într-atâta răsfăţ
e o strategie pe termen lung fericirea
de ea şi de tine, cuvânt… mă agăţ…

am plans petala cu petala.... (videopoezie)

Am plâns petală cu petală
există în orice binecuvântare
blestem
am plâns de durere, de iubire
de trădare
de dor, de plăcere
de tine lacrima mă tem!
aşa cum există blestem
în orice binecuvântare-
trăiesc vinovată de naşterea ta
şi mi-e greu
pentru că nu e o luptă egală,
cineva operează pe sufletul meu,
transformând lacrima mea
în cerneală

Iubesc petală cu petală
plâng de durere
de dor, de plăcere
de iubire
plâng de trădare
şi de cine mai ştie...
te iubesc pân'la blestem-
lacrimă ce naşti cuvinte
poezie sau poem...
îţi cad la picioare cuminte-
şi mă mint că eu scriu poezie/când
cerneala din lacrima mea mă scrie...

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=385556

să murim ar fi prea frumos... (videopoezie)

pecetluită explozie,subţire scurgere de vin
din bob luminos şi divin,
indulcire divină!
să murim ar fi prea frumos,
să trăim ar fi prea multă lumină!

sânge scurs din dorinţi,
picură-mi preaplinul luminii in os
mi-e sufletul deja prea mustos
(pecetluită explozie,
toamnă divină)!

să trăim ar fi prea multă lumină,
să murim ar fi prea frumos...

http://ro.netlog.com/go/out/url=-aHR0cDovL3d3dy55b3V0dWJlLmNvbS93YXRjaD92PXJWWWxXcDdNbC1rJmFtcDtmZWEt

Luminita Cristina Petcu

2009-01-25T12:40:00.001-08:00

Mireasa de portelan

Cu sufletul întors spre tine
subţire
ca o mireasă de porţelan
cu braţele curgând
în aripi albite de ziuă
mă lepăd de umbrele furtunii
savane cu amfore pline de dor
intinse pe ziduri
pe gânduri
rămân să te-aştepte
cu tălpile goale fugare
pe mări de sargase
cu alge mirosind
a miere cald
cămaşa ta
pe buze
tu

Sintetica laviului

Aşa arată perfecţiunea
ca tine netulburat
între zugrăvirea unei catedrale
şi o cutremurare în faţa divinităţii
esti ca în somn,
timpul cînd universul se facea om în ochiul inimii mele
şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea
mai mult decît se vede
sub masca propriului pustiu,
priveşte strada, oamenii care reflectă forme
ei trăiesc ca şi cînd verdele sau pămîntul
n-ar face parte din ordinea cosmică,
priveşte-i cum ratează liniştea lor
purtîndu-se ca şi cum n-ar avea-o
restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi,
am vrea să ne luăm în braţe
peste tot în temple şi biserici,
o pasăre albă
femeia dinlăuntrul tău...

Forma suferinţei

Crezi că este întîmplătoare
această similitudine fonică
fără scindări
fără bruiaje egotice
fără împietrirea inimii
să te muţi în altă lume
epurat de senzualism pînă la sterilitate
apoi singur într-o beţie de lumină
să-ţi duci stînca peste tot
pînă ce rîul devine sunet
timp sonor
şi te gîndeşti dacă nu cumva
curge după moartea ta...

Acroatică

Cel mai greu de îndurat, e simţămîntul că te urăşte cineva
cum zice şi Laerte în grava seriozitate a întoarcerii
la rătăcirile ce nu au altă zare decît mormîntul
între două puncte esenţiale,
cu care ne scriem în palme anii, imitînd nervurile lemnului
la ceasuri cînd încep să se şteargă formele lucrurilor,
neîndoielnic în afara memoriei
ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor
stăm legaţi de simţuri şi de concepte,
în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat
deşi desenăm în cărbune uneori, stele
aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac
pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt
înduioşător, pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă
apoi mă cuprinde iarăşi dorul,
cît-o grădină întinsă sub un strat de zăpadă
şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun
în culori amestecate diferit sub copitele cailor,
încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului negru
din micul Bar de la Folies Bergère
în definitiv, ce altceva înseamnă
amurgul sau pleiadele şi chiar un singur cuvînt
din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală,
marinele impresioniştilor
mai ales în dimineţi de iarnă
cu uşi glisante
înspre tine, înspre ieri...

Detaliu la Vall

O singură dată m-am întors pe urmele mele
cînd te-am găsit
un caballero sin caballo
pe ultima pagină a jurnalului,
puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei
deşi ştiai dinainte
că ţărmul acesta sînt eu însămi,
şlefuită în culorile triste
ale inimii...