Lucian Dumbravă

Stafii

Nimeni nu vrea să asculte
Ochii ce văzut-au prea multe.
Cine să dea înapoi
Lumina ochilor goi ?

Se deşteaptă o geană, o geană mai moare ;
Pleoape-n derivă şi fără veşmânt.
Pustiul zăpezii nici nu ne mai doare
Când mulţi dintre noi nu mai au loc pe Pământ.

Şi tocmai de-aceea tăinuim cât se poate
Şi tot cât se poate murim tăinuind.
La margini de timpuri trăit-am de toate
În vieţi repetate, nicicând adormind.

Noi cei nevăzuţi, de voi, cei mai mulţi,
Nu pierim ci murim, reînviind mai apoi.
Ne sunt ochii mai trişti, iar paşii desculţi
Ne aduc, din tării, mereu spre-napoi.

Fără poveri

Câţi dintre cei ce-au rămas,
Poartă din greul celor ce nu-s ?
Câţi ochi mai cată frânturi
Din cei ce-au muşcat din apus ?

Ce frunţi se închină curat ?
Ce braţe adulmecă norii ?
Ce vise mai spintecă piepturi ?
Ce gânduri ascund călătorii ?

Câtă conştiinţă mai zace în om ?
Câte regrete mai dăinuie-n veci ?
Câte zăpezi vor mai curge prin noi,
Sugrumându-ne tălpile reci ?

Se întâmplă aşa, că mult din ce-i mult,
Rămâne puţin, ca-ntr-un vis de demult.


Geana

Citeam versuri dintr-o carte publicată prin ’40,
cu gândul la un poet contemporan ce scria
despre politici zevzeci.

Ajunsesem la pagina 447, la versul 1001,
cu gândul la o noapte din veacul viitor.

Nu ştiu de ce, aleator,
nu pricepeam nici un rând, nici un cuvânt,
nici o iotă din volumul, publicat prin ’40.

Şi atunci am văzut, am găsit, geana cuiva
care citise cartea prin ’40, poate.
Lungă, fină, delicată, lipită de-o pagină
versificată...
Geana vreunei fete, negreşit,
cu ochi mari şi calzi, cu piept răzvrătit...

O fată cu păr negru şi braţe molatece,
o poetă a unor vremuri trecute,
o visătoare fiinţă ale cărei pleoape
trecuseră demult în nefiinţă...

Totuşi, ca o umbră fără acte într-o vamă,
cu pleoapa-nstrăinată de neant,
stătea de virgulă-ntr-o poezie, o geană.

Am uitat de poetul contemporan,
am uitat de veacul viitor...
Citeam cu nesaţ versurile unui bătrân scriitor,
în timp ce cu sete durută printr-o geană pierdută,
curgea prin mine o umbră, o fiinţă,
cu pleoapa căzută.

Când firea e bătrână

Ne cresc copiii şi ne-adoarme cerul.
E toamna un butoi cu mere coapte.
În gardul din străbuni se crapă fierul
Iar nouă peste zi ne este noapte.

Şi iată-ne urcând, ascet, spre casă,
Pierduţi în tăvălugul dintre ani.
Ce iz de iarnă toamna asta lasă !
La fel ca-ntr-o legendă cu gheţari.

Şi-ar fi de spus mai mult decât s-a spus,
Despre trista toamnă ce îngheaţă...
Păsări rătăcite zboară sus,
Prinse într-o nouă dimineaţă.

Când se-ntâmplă gândurile-n şoapte,
Nouă, peste zi, ne este noapte.

Odată cu primul cuvânt

De ce mai căutaţi
poetul din
primul cuvânt ?
El s-a stins
demult,
furat de
prima pală de vânt.
A plecat atunci
când voi dormeaţi,
când căutaţi
scopuri,
atunci când
reuşeaţi să le atingeţi.

Poate îl mai vedeţi,
trebăluind uman,
existând.

Lăsaţi-l să treacă…
A murit oricum,
cu mult timp
în urmă,
odată cu primul
cuvânt.

Laura Gherman

Cântec de leagăn

... adorm, în căuşul Universului
rugându-mă ca panteismul să nu fie erezie,
să pot visa mai departe... la Absolut.
... nopţi să fie străbătute de fire nevăzute
unde lumini şi îngeri se împletesc în filosofii şi dogme,
să mă pot privi dimineaţa... întreagă...
într-o oglindă fără schizme,
la fel ca în logica lui Hermes.
... adorm în căuşul Universului
şi sper ca paradigma kantiană să nu-mi tulbure…
afectele
la fel cum a zdruncinat raţiunea,
pentru că nu vreau angoase,
neputinţe în faţa cuvântului transcendenţă
... adorm în căuşul Universului
şi nu vreau să mă aşez în el cu genunchii zdreliţi
de relativisme...
şi grimase înţepenite de prea multe uimiri ecleziastice
de prea multă discriminare...
Astfel, adorm în căuşul Universului:
cu fruntea lipită de iubire..

Păsări călătoare

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară,
când am plutit cu păsările călătoare,
... acea specie, care anulează temporalitatea
şi reinstaurează dreptul la speranţă...
cele care zboară în asfinţit
trasând cercuri, cercuri...
şi... îmbătate de dorul de acasă
îşi revarsă infinitul
peste iernile din noi,
apoi,
omul,
într-un ritual cratofanic
transformă mugurii şi iubirea
în tautologii...

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară
când îmbătată de mireasma nemuririi
inventam aripi,
aripi,
pentru templul din mine.

24 februarie 2010

Toamna

în această mare de oameni
şi frunze...
în această mare de oameni şi frunze
ce se aştern din nou şi din nou în dansul lor spre tăcere
... acelaşi ritual, al tău... toamnă!
ritualul toamnei condiţiei umane,
al pruncilor care îşi iau seva din tine
şi al toamnei frunzelor
şi al toamnei pietrelor.
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză,
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a renaşte!
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a fiinţa!
Acolo...

Copacul

Creşteam şi eu,
Creştea şi el.
Se înălţa copacul meu,
Iar eu îngenuncheam mereu.
Cu cât mai mult spre cer foşnea
Fruntea pământul atingea,
Să prindă rădăcini adânci
Înfipte în inimă de stânci
Şi în temelii de nemurire
Cristalizate cu sfiire.

În fiecare primăvară
Flori de câmp o să răsară
Lângă un copac
Înflorit de un veac,
Presărând petalele
Peste pământul
Care mi-a săruta tâmplele,
Şi dorul...
Ce mi-a închide clipele
deschizând aripile.

De peste deal

- Hei, Omule!..........
- Îndelung căutările?
- Îndelung căutările!
- Grele încercările?
- Grele încercările!
- Tocite încălţările?
- Tocite încălţările!
- Cu aripi visările?
- Cu aripi visările!
- Bătrâne-s mirările?
- Bătrâne-s mirările!
- Mari depărtările?
- Mari depărtările!...

http://www.lauragherman.ghermax.ro/poezii.htm

Gabi Schuster Cărăruşă

De înduplecatul ploii de iunie...

Soarele nemilos
hotărît să rămînă
mereu la amiază

înfiptă în burta
pămîntului satului
crăpată
cumpăna stă fără umbră

apa uscată freatic
pînă la rădăcinile
încleştate în lutul pustiu

fierbintele curge pe case
alunecă din burlane
la talpa umbrei
ce trage să moară

verdele s-a vopsit în galben
şi a plecat de pe frunze

Ţăranca cu fotele negre
pe călcîie crăpate
aduce ultima apă
puţină, gălbuie
să-încheie păpuşa de lut
plămădită sărac
în coşciugul de lemn
înflorit
purtată pe bocet de moarte
aruncată în malul secat
de sub sălcii
nevinovată
Caloieneeeeee….

Caloiene,
Ene!
Mă-ta
Te cată,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă!
Prin pădurea rară,
Cu inima-amară
Şi ea că te plînge,
Cu lacrimi de sînge,
Ioane, Ioane
Caloiane!

Ploaia se adună deja
în butoaiele cerului
înduplecată.

Cerdac cu rîndunele

Cerdacul pardosit galben
strecurîndu-se repede
rupe lumina printre stîlpii
înmuiaţi în var

păsări bifurcate albe-negre
lasă prada să crească
în puii ţintuiţi gureşi la tavan
şi copilăria
cu burta plină de caise verzi
cu pulpele în colbul secetei
şi vecina saşie
pentru că cea din stînga
are un ochi negru
şi unul albastru
sîmburii pepenilor
scuipaţi în brazdă
printre dinţii de lapte
ai nepoţilor
bunicului de o sută patru ani
adormit definitiv pe bancă
bujorii mărarul petuniile
reginele nopţii busuiocul
cimbrul pietricelele

Ţăranca cu foile negre
urcă să încuie celarul
sau să deschidă geamul
în casa cea bună
unde nu stă nimeni.

Între vecini

Strigătul încremenit la poartă
răguşit
se ascundea sau nu
după vergile gardului
bătut în oale de lut
de parcă luna şi soarele
se scurgeau printre toarte
mirosea a seară
şi a mămăligă
cărarea timidă
lîngă fîntîna cu găleţi
se sprijinea de mixandre
Ţăranca în fotele negre
asculta întreit
Venitul din poartă
Ţaţă Sohicoooo…
dă un ciur de mălai
şi strigătul pleca
pierdut din ochi
cu aur în poale

Colbul

Moale sub călcîi
mătăsos noaptea
pietrele îmbrăţişate
ca ouăle de cuib
uliţa din gard în gard
purcede ca o apă gri
.

fierbinte ziulica
adînc sub talpa roţii
cleios printre degete
cînd plouă
.

caii tuşesc ochiul roşu
sub ochelarii de lună
sudoarea trage
malurile negre
la vărsare
Ţăranca cu fotele-n brîu
scutură de praf grădina
scutură perele
brazdele
scutură colbul din geamuri
mormane

Venise satul îmbrăcat

Venise satul îmbrăcat
în fuste negre şi cămăşi cusute
prosoapele noi de pomană
atârnau pe umerii crucii nescrise
lumânările strâmbe alungau duhurile
din jurul colacilor de post
coliva cu intarsii palide
se-ascundea în coş sub şervetul de zestre
bocetul cu broboadă pusese stavilă morţii
venită mereu prea devreme
Lasă-l bre să moară
mortul
trei zile l-ai întors…
sufletul nedumerit nu ştia încotro

Prohodul ameţit de tămâie
umbla de la unul la altul
până în turla bisericii

ţăranul cu ochii plecaţi
se-întreba dacă Dumnezeu îl vede.

Valeria Florica Tamas

m-am imbolnavit de poezie

m-am imbolnavit de poezie
precum copiii de varsat de vant
precum oamenii de dragoste
m-am imbolnavit de cuvant
mi-e foame mi-e sete ma arde
simt taisul sabiei scrijelindu-ma
in cautarea adevarului nerostit

m-am imbolnavit de poezie
precum marul de mere
parul de pere
nucul de nuci
doar ca uneori fructele mele
cad inca necoapate
iar alteori oamenii
le scuipa printre dinti
pastrand doar miezul lor dulce

m-am imbolnavit de poezie
o boala ciudata
care ma macina
musca din mine
uneori ma latra
alteori ma mangaie
uneori ma poarta pe palme
alteori ma calca in picioare
dar eu ma ridic, ma indrept si ma scutur
cred ca am ajuns un bolnav
dependent de propia lui boala

m-am imbolnavit de poezie
precum pasarile de cantec
precum doina de fluier
precum aripa de pasare
precum inima de iubire.
m-am imbolanvit de poezie
o boala grea m-a cuprins
de care insa nici eu nu stiu inca
daca as dori vreodata sa ma vindec

Dacă aş fi putut alege

Daca as fi putut alege
ce mi-as fi dorit sa fiu,
as fi ales sa fiu arbore.
Buzele mele ar fi fost frunzele,
trupul tau ramurile.
Te-as fi sarutat
la fiecare adiere de vant,
m-as fi ascuns in trupul tau
in fiecare iarna.
În fiecare primavara as fi revenit
mai tanar, mai plin de putere,
cu si o mai arzatoare dorinta
de nesfarsita dragoste.

Eram copii

Eram copii şi alergam desculţi
Sub soarele de vară, prin ţărână,
Ne răcoream cu apa din fântână,
Ca noi, în satul nostru erau mulţi.

De mici am învăţat care ni-i rostul,
Că viaţa de ţăran e ca o apă lină,
E-o ziuă care trece şi una ce-o să vină,
De bine şi de rău amestecând compostul.

Şirag de anotimpuri învârt mereu doar roata,
E timp de semănat, e timp de dat cu sapa,
E timpul de cules şi iarna-i cu omătul,
De mic copil înveţi să porţi în cârcă totul.

Cu naştere şi moarte, cu nunţi şi-nmormântări,
Cu vise ce se spulber` dar şi cu ochi spre zări,
Când pruncul ce a fost născut din tine
Pe urme vezi că-ţi calcă te simţi atât de bine.

anunt dispariţia umbrei

in palma avem o umbra
ascunsa sub ea
era fericirea mea
care dormea lenesa
in umbra nepasarii tale
ma simteam la fel de bine
precum vrabia
gasita ieri inghetata
pe pervazul ferestrei
ei i-am mai dat o sansa
mi-a multumit
ciugulindu-ma-n palma
ca prin farmec
umbra a disparut

Albastru

Eu caut tacerile si le adun,
nu le risipesc,
sunt un bun platnic
al taxelor de tacere,
ma veti intreba cum le recunosc
dupa culoare,
dupa zgomotul pasilor,
dupa atingeri?
Uneori si dupa lungimea muteniei.

Eu caut tacerile,
le adun in mine si le zidesc
la ora cand zambetele ma parasesc,
as putea spune ca suntem chiar bune prietene,
imi impart cu ele viata
masa de prinz si de seara,
unori le invit la o partida de sah
dar arareori ca mi-e teama
ca s-ar putea calul sa o ia la galop
si ele sa cada din sa,
sa-si rupa o mana, un picior
sau doamne fereste gatul...

Eu caut tacerile?
Sau poate ele se aduna in mine
ca intr-un castel parasit
fara usi fara ferestre,
doar zidurile
si unde ele pot sa intre
si sa iasa in voie.

Constantin Axinte

A doua zi

În seara aceea simţeam că obosesc,
Ţineam braţul pe bancă şi mă ningea,
Mângâiam lemnul-fierul cu gândul la ea,
Privind prin minte, îmi doream s-o zăresc.

Mi-am adunat sufletul sub cămaşă
Să nu se risipească printr-un sfârşit
Pe care nu-l aşteptam aşa zorit,
De aceea privirea-mi era vrăjmaşă.

Îmi amintesc de nişte bătrâne ciori,
Cu singurătatea legată de gât,
Să nu le fie frig, să le ţină de urât,
Apoi totul a dispărut în neant...
Era a doua zi în zori.

După lege

Ploile mulg cerul din toate părţile,
Mint cugetele toate ori nu le aud,
Fiind îndreptate spre prundul din sud,
Unde mi-am uitat cândva cărţile.

Sufletul mi-l pun învineţit şi ud
La zvântat în iatacuri cu femei,
Singurul loc cu miros de crin şi idei,
Singurul loc unde poate sta chiar nud,
Să nu mai simtă bâjbâieli betege.

Surpă-se spaţii peste umila soartă!
Urcuşul i-a fost fărădelege,
Zăceri în glod, fără busolă şi hartă,
Altfel ar fi fost totul după lege
De s-ar fi respectat regula din Cartă!

Gâdilări de harpe

Îmi privesc sufletul şi-l văd ca pe o piatră,
Sângele se zgârâie în ea şi-i şarpe,
Muşcat pe-ascuns din gâdilări de harpe,
De-o secetă impură, conştiinţa latră.

Pun mâna pe-un bulgăr, aruncând sec spre-o stea,
Să-mi simt năprasnic puterea de bărbat,
Prea mult am dormit, aproape c-am uitat
C-a fost odată când nimic nu mă durea.

Mă sapă vremurile, vânturile mă cară
Pulbere fină spre un prundiş femeiesc,
Acela-i ultimul loc pe care-l doresc,
Când tot timpul se va condensa-ntr-o seară.

Împrăştiind cuvintele

Viaţa toată-i ca o neînţelegere:
În spate ducem istoria, pe buze psalmi,
Să fie pace-n noapte şi copiii calmi,
Întortocheate-s căile, fără alegere.

Coapsele tale, ameţite chemări târzii,
Sânii tăi, două elegii neterminate,
Ochii, lumini buimace-n singurătate;
Le aştept pe toate-n reflux, dar tu nu mai vii.

Poate că-n tine-i viu numele celuilalt,
Mi-ai trezit destinul împrăştiind cuvinte
Fără predicate, unele, fără minte,
Ochii mi-s plini de înfrângere şi de înalt.

Sufletu-i călcat cu picioarele, fără sens,
Rămâne în urmă c-o aparenţă-n lume,
Nu-şi ştie rostul, nici ce-i ursit anume,
Cât timp există o harababură şi-un condens.

Privirea lăcrimează

Tu, izolată-n tine ca-ntr-o ţară,
Eu, cotropit de clopote şi racle,
Încerc aiurea strâmbele şperacle,
Să fac să fie tot ca-n altă vară.

Te caut mereu prin incertitudini,
Te caut prin mii de motive şi puzderii,
Te caut pe alei sub gluga serii,
Cu alte idei şi noi aptitudini.

Mergând pe stradă, privirea lăcrimează,
Am fost în temple şi-n alte biserici,
M-am tot rugat din vecernie până-n amiază
Sfinţii n-au auzit, ori sunt colerici,
Pentru că nimica nu-mi probează
Că n-ar trebui văzuţi de medici.

Flavius Dora

Mă adormi…

…atunci când îmi spui că mă pot retrage
într-un colţ din încăperea ta,
să mă dumiresc dacă sunt eu sau
altul
cel care încearcă să te caute deznădăjduit
prin toate oboselile lumii.

Să mă comprim în
neştirea unui sân cald,
să caut să nu te mai caut.
Din moment ce eşti aici,
atât de aproape de cel care vrea
să închidă ochii doar
şi să-şi descarce visele-n noapte,
aşa cum un hamal singuratic
pe un peron decojit, îşi varsă puterile
printre vagoane-ngheţate.

Acesta sunt eu, draga mea,
Noaptea mea,
de catifea îmblânzită.

Mă ai…

…ca să mă poţi tăia în bucăţi,
ca să mă poţi da la câinii care îţi stau în
inimă ca-ntr-o casă părăsită de la marginea satului.
Nu-ţi cer să părăseşti cruzimea
cu care mă priveşti din cerurile tale.
Ar însemna să nu mai am glas, ar fi ca şi cum
pământul singur m-ar mai putea mântui.

Mă ai ca să mă poţi ascunde înăuntrul
puterilor tale magice cu care
faci din fulgere – candele,
strânse buchet
la catafalcul veştmintelor mele.

Mă ai ca să mă învii
a treia zi, dupa fiecare zi
în care te văd şi te simt şi orbesc.
Îmi strângi timpul în sticle bine astupate
şi-apoi bei, ameţindu-te, adormind şi visându-te
mai frumoasă.

Mă alinţi…


…dacă îmi spui că mâine vei fi la fel,
că nu te vei preschimba
într-o umbră, într-o adiere,
că nu vei fi cenuşa din scrumieră,
nisipul din clepsidră sau
altceva decât ceea ce eşti acum.

Dacă îmi vei şopti diseară
aceleaşi cuvinte ca mereu, aceleaşi obositoare fraze
pe care le sorb fără să mă îndoiesc
de adevărul lor.
Dacă îţi va mai reuşi să îmi gândeşti
vorbele, înainte ca ele să se spargă
de aer.

Eu însă mă voi răzvrăti,
te voi strivi, te voi chinui
şi apoi te voi chema iarăşi
să-ţi urlu în urechea rănită. Te voi asurzi
cu neputinţa mea.
Să nu mă alungi însă
din calea mângâierii
tale.

Mă iubeşti…

...pentru că în fiecare dimineaţă
îmi aduci aminte de mine,
de mine aşa cum sunt, cum mă îmbrac în lipsa de
cuvinte cu care mi-aş putea aminti
de tine.

Pentru că gura ta mă sărută, nu tu,
nu ochii din tine care mă caută, fără
să vrea să mă găsească
în tine.

Pentru că îmi dai înapoi paşii poate
prea grăbiţi cu care trec pe lângă tine.
Şi nu îmi dai voie să mă pierd printre atîtea
fără de sens împliniri . Doar tu, seara, mă pui alături de
mâncarea pe care nu mai îndraznesc sa o
înghit.

Pentru că în fiecare noapte mă alinţi
în patul de fier cu aşternut de ceaţă purpurie.

Mă cunoşti…

…de aproape, de atât de aproape încât
uneori mă pot speria de chipul meu hidos
reflectat în vârful degetelor tale.
Mă cunoşti atât de bine, atât de complet,
nu mă mai întreb de unde ai făcut rost de o asemenea
putere inutilă. Ştiam doar că trebuie să mă întrebi
şi răspunsul ar fi venit pe măsura
neliniştii.

Mă recunoşti în orice lucru care
îmi e străin.
Îmi e silă de cel care crezi că pot fi în
orice moment când nu sunt cu tine.

Mă cunoşti şi mă recunoşti,
în acelaşi timp în care
plec şi vin din mine spre tine,
din cel pe care îl vezi în mine
spre cel care locuieşte în tine cu mult
înaintea
ta.

Nicoleta Coman

Despre iubire...

Ce ziceai tu despre iubire?
Ca nu vrei s-o cunosti, ca poti s-o controlezi,
Ca de s-ar intampla ai s-o abandonezi...
Hmm, joc de copil si un suras vulgar,
Acum ti-s ochii-n lacrimi, surasul in zadar,
Ai vrea macar o clipa sa o stii langa tine,
Sa gusti inca o data amara fericire,
Sa strigi in gura mare c-acum crezi in iubire...
A fost de-ajuns o secunda sa ti-o aduci aminte,
Acum ea este in tine, tu nu mai poti scapa,
Si orice gest de-al tau e-n amintirea sa;
Acum incepi sa plangi cand nu mai sunt cuvinte...
Ce ziceai tu despre iubire?
Ca n-o iubesti, mai bine ar pleca?
Ea a plecat sarmane, dar ce e viata ta?
Ea poate nu-si mai aminteste, te-o fi iertat de mult,
Dar tu, nefericite, mai plangi din cand in cand...
Ai strange adesea-n suflet manuta de copil
Si ai sluji o viata intreaga visului pueril,
C-acum crezi in iubire...
Si ce-ai mai bea o data cafea din cana sa,
Si ce-ai mai sparge sticla, gelos c-o saruta...
Ai vrea s-o strangi in brate, s-o musti sa o rasfeti,
Sa iti atinga corpul, din el sa te imbeti,
Caci acum stii sigur ca pe ea o iubesti
Si-oricat ai incerca sa nu-ti mai amintesti
Tu vei fi mereu singur, ratacitor in noapte,
Vei fi mereu aici, dar ea...mereu va fi departe...

Cand nu erai eram si eu...

Cum e cand iti gasesti tovarasul de-o viata
In scara injectat cu zambetul pe fata,
Cum e cand ti se-arunca un prieten la gunoi,
Ce se intampla-n lume, ce se intampla cu noi?

Aluneci pe iarba, te ineci in substanta,
Sunt prafuri peste tot, totul e in ceata
Cauti o scapare, vrei sa te ridici
Nu-i nimeni langa tine, te lovesti si pici.

Te-agati de-un strengar fir de realitate,
Dar esti pustiu si toate-ti par departe,
Cauti o mana sa te ridice din nimic,
Ai incerca sa schimbi ceva, dar esti prea mic.

Si simti ca printre umbre si aburi te afunzi
Te doare realitatea, dar preferi s-o ascunzi;
Ai vrea sa-ti creasca aripi ca sa inveti sa zbori
Dar esti cu mult prea jos, ca sa mai poti sa mori.

Esti prea murdar, ascuns de jegul mortii,
Te lupti cu paranoia, care-si arata coltii,
Incerci sa-ti tarai hoitul printre franturi de clipe
Si-astepti marea minune, ceva sa se-nfiripe.

Strabati drumuri de mii de ani in cateva minute
In cautarea unui suflet care sa te-asculte,
Dar ce pacat, parca ai vrea sa zbieri
Caci cat privesti cu ochii nu-i nimeni...nicaieri.

Captiv, ti-ai ridicat o lume de ciment
In care bate vantul si-i umed permanent
De ce-ai mai cauta o pozitie stabila
Cand totul se rezeama de-o amarata bila?

De ce ai renunta la visul de acum
Oricum nu te asteapta un altceva mai bun,
De ce sa te trezesti doar ca sa te trezesti,
De ce sa nu te omori acum, cat inca mai traiesti?

Ce visam cand nu erai...

Simbol al amintirii, statuie din ciment
Ma regasesc in tine in orisice moment,
Apari ca o sageata ce ma raneste-adanc,
Incerc sa te evit, dar te gasesc in gand...

Mereu, mereu, mi-arunci priviri de piatra
Si parca-ti apar riduri pe fruntea-nalta, dreapta,
Ma chinuie conditia de carne si de sange
As vrea sa fiu ca tine si sa te pot atinge...

As da si mii de vieti daca ar fi nevoie
Doar ca sa fiu ca tine, sa fiu si eu statuie;
Tu nu cunosti durerea si nici nu stii sa plangi,
De ti se nasc sperante, mecanic le alungi...

Tu nu stii ce inseamna sa treci de mii de ori
Pe langa acelasi chip cu ochi fara culori
Si nici nu te-ai gandit c-acolo, cineva
Ar muri multumit s-auda vocea ta...

De-atatea ori trecand pe langa tine
Imi antrenam miscarile, sa fie foarte fine,
Sa par si eu o piatra nemiscata...
Dar nici asa nu mi-ai zambit vreodata...

De-atatea ori lasam in urma dâre
Dintr-un parfum ce imi parea ca tine
Te atingeam hoinar cu manecile moi
Si iti visam mana tragandu-ma-napoi...

Dar niciodata, niciodata tu, minune
Nu ti-ai clintit fiinta pentru mine
Si niciodata, niciodata n-ai gandit
La omul visator ce-o viata ti-a slujit...

Dar tu...dar tu esti piatra, eu sunt drumuri,
Eu sunt vise, tu esti ganduri,
Nu ma auzi, dar eu te cuprind toata
Putea-voi eu sa te-nteleg vreodata?

Nu poti sa te gandesti, minune de ciment
Ce fericit te-as face de-as fi si eu inert
Cu ochiul meu de piatra, intens te-as admira
As fi dintre atatea doar eu statuia ta...

Si am cunoaste impreuna ce tu cunosti deja
Ne-am cufunda in gol, si te-as iubi, te-as proteja,
Ca doua palide vapai ne-am dezmorti surasul
L-am detrona pe D-zeu si-am guverna apusul...

Tarziu am inteles ca tu n-ai inteles
Dar nu vreau sa renunt la visul ce-am ales,
Vreau, la fel ca altadata, cand eram doar vointa
Sa ma nasc din ciment ca tine, nefiinta...

Zbor albastru...

Am omorat un fluture in zbor
Si nu gandeam ca o sa-l doara
Acum ma chinuie albastrul dor,
Albastrul cer de vara....

M-am pedepsit, caci ma rodea tacerea
Ecou al unui inceput
Fluturi vorbeau, eu nu i-am priceput
Batand din aripi imi secau puterea...

Vantul gemea, eu putrezeam in chinuri
Lumina cea albastra pornea in jos c-o unda
Iar cercul ei mesmeric parea ca ma scufunda
Mureau sub mii de valuri a cerului seninuri.

Pluteau aburi de lumina peste trupul meu pierdut
Gandul imi plutea sihastru
Peste negrul marii albastru;
Imi doream o barca mica, niciodata n-am avut...

Am omorat un fluture in zbor
Si ma zbateam sa scap de vina
Zburam albastru, de parc’ eram albina,
Treceam pe rosu, chiar de puteam sa mor.

O tarana sa ma-ngroape peste valuri
Langa cel ce l-am ucis c-un gand
Ceruri albastre sa m-acopere plangand,
Sa mor sub zbor de idealuri...

Poveste

Erau clipe de-agonie
si ca un fluture de noapte nebun
dupa o raza de lumina,
tanjeam dupa iubire;
pandeam timpul cum zboara,
radeam sa nu ma doara,
tanjeam dupa iubire...

Mai erau clipe de-agonie
si ca un peste arlechin
ma strecuram printre-amintiri
uitand ca ustura tacerea,
radeam, caci asta era placerea,
fugeam, sa nu ma prinda mila
de cei ce asteptau iubiri...

Erau clipe de extaz
si din plin gustam iubirea
ca o piatra de topaz
pe o frunte neincretita;
si radeam de fericita,
tresaream, sa nu adorm
cu iubirea pe obraz...

Erau clipe de-agonie
si ca o rosie de mac
ma scuturam de soarele de vara
si nu radeam, stiam ca o sa doara,
nu mai speram, doar asteptam
sa cada ultima petala,
sa pierd tot ce credeam ca am...

Claudiu Constantin

Mi-ascult sufletul

Mi-ascult sufletul plângând
pe străzile funebre ale oraşului.
Plânge sărmanul meu suflet nocturn
cu lacrimi de marmură...
Sub ochiul strâmb al felinarelor
sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,
îl calcă oamenii sub roţi,
îl scuipă stanele de lut,
îl arde gerul selenar aspru şi mut.

Îndură sufletul meu şi plânge...
Neliniştit bate prin porţile mari
şi degeaba – sunt din fier.
Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,
un cer fără stele, un cer gri,
un cer înghiţit de goluri pustii.

Se-opreşte sufletul meu şi tace.
Îl mângâie vântul...

Ultima zi de toamnă

Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...
Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...

Neeminesciană

Nu mai sunt parcurile ce-au fost...
altădată curgeau cântece, rânduri din pietre,
azi doar sunet înfundat şi jinduri abjecte.
Totul s-a transformat în numere cu soţ:
apa, plopii, oamenii,
iar seara pe deal nu se-aud decât câinii.

Acum parcurile sunt ale căutătorilor
de fluturi şi zâmbete,
ale decibelilor răspândiţi printre
bătrânii ce ne unesc cu cerul -
alte blasfemii ale corpurilor reci.

Nu, nu mai sunt parcurile ce-au fost...
doar fantome mai deplâng pe-alei,
doar păsările mai scutură florile de tei,
iar felinarele nu sunt decât nişte licurici mai mici.
Toate sunt sortite nimicului
şi degradabilului timp.

Cititoarea

Cu capul plecat între file,
C-o mână pe tâmpla-ţi fierbinte,
Torci cu lacrimi textile
Firul poveştii fără cuvinte.

Venind din lumea-ţi de vise,
Din lumea de basme şi gând,
Din cerul de taine promise
Vi şi citeşti la masă plângând.

Din minte încerc să-ţi pictez
Chipul cu mâna-mi de lut.
O să-ţi dedic acest crez:
Cu tine lumea e ca la-nceput.

Sub ochii-ţi cei trişti se adună
Şi dorul şi jalea şi moartea;
Plângi cu mine. Împreună
Ne-om stinge durerea amară cu cartea...