Daca va place blogul...

duminică, 10 ianuarie 2010

Claudiu Constantin

Mi-ascult sufletul

Mi-ascult sufletul plângând
pe străzile funebre ale oraşului.
Plânge sărmanul meu suflet nocturn
cu lacrimi de marmură...
Sub ochiul strâmb al felinarelor
sufletul meu se-ntinde fluid pe asfalturi,
îl calcă oamenii sub roţi,
îl scuipă stanele de lut,
îl arde gerul selenar aspru şi mut.

Îndură sufletul meu şi plânge...
Neliniştit bate prin porţile mari
şi degeaba – sunt din fier.
Îşi simte în spate dinţii rânjind din cer,
un cer fără stele, un cer gri,
un cer înghiţit de goluri pustii.

Se-opreşte sufletul meu şi tace.
Îl mângâie vântul...

Ultima zi de toamnă

Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...
Dar tu? Unde erai tu
în ultima zi de toamnă?
Stăteam aşa solitar şi te-aşteptam
cum îşi aşteaptă cerul păsările,
stăteam şi mă-ntrebam de ce în această zi
nu venea nimeni... toţi plecau.
Toţi plecau lăsând în urmă umbrele
a ceea ce au fost; numai eu
mă contopeam cu umbra mea şi poate
chiar şi cu a ta.

Aşteptam şi mă întrebam unde erai tu
în acea ultimă zi de toamnă...
De ce nu erai acolo să-mi aduni frunzele
căzute,
să-mi apleci crengile care se repeziseră
spre cer înaintea mea
şi să vorbeşti cu ele?
Se uitau toţi la mine şi mă dureau
privirile lor pline de milă,
toţi mă înţepau cu privirile lor,
dar nimeni nu-mi spunea
unde erai tu în ultima zi de toamnă...

Neeminesciană

Nu mai sunt parcurile ce-au fost...
altădată curgeau cântece, rânduri din pietre,
azi doar sunet înfundat şi jinduri abjecte.
Totul s-a transformat în numere cu soţ:
apa, plopii, oamenii,
iar seara pe deal nu se-aud decât câinii.

Acum parcurile sunt ale căutătorilor
de fluturi şi zâmbete,
ale decibelilor răspândiţi printre
bătrânii ce ne unesc cu cerul -
alte blasfemii ale corpurilor reci.

Nu, nu mai sunt parcurile ce-au fost...
doar fantome mai deplâng pe-alei,
doar păsările mai scutură florile de tei,
iar felinarele nu sunt decât nişte licurici mai mici.
Toate sunt sortite nimicului
şi degradabilului timp.

Cititoarea

Cu capul plecat între file,
C-o mână pe tâmpla-ţi fierbinte,
Torci cu lacrimi textile
Firul poveştii fără cuvinte.

Venind din lumea-ţi de vise,
Din lumea de basme şi gând,
Din cerul de taine promise
Vi şi citeşti la masă plângând.

Din minte încerc să-ţi pictez
Chipul cu mâna-mi de lut.
O să-ţi dedic acest crez:
Cu tine lumea e ca la-nceput.

Sub ochii-ţi cei trişti se adună
Şi dorul şi jalea şi moartea;
Plângi cu mine. Împreună
Ne-om stinge durerea amară cu cartea...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Citind aceste poeziile tale imi pare ca divinul e palpabil. Ce frumos stii sa spui in cuvinte lucruri de nespus...

Claudiu Constantin spunea...

Mulţumesc! :)