Daca va place blogul...

marți, 8 februarie 2011

Silvana Cojocăraşu

Corăbii

Se întorc corăbiile călătoare
din ţări îndepărtate şi insule parfumate,
în lemnul lor tare
au foşnet de cedri şi chiparoşi,
împrăştie lămâile şi portocalele
şi mandarinele din mandarini
care rodesc pe an de două ori
ramuri de măslini îşi scutură lacrimile
frunze de dafin topesc curmalele
şi mirodenii aduc miresmele
din mari grădini cu flori.
Vin lin, gânditoare, spre ţărmul cu pomi.

Vin de departe, corăbii uitate
după goana îngustă
înţepând cuvinte furioase
în altă ureche,
vin răsuflând uşurate
desculţe îşi numără puii
şi îi lasă să le mângâie catargele,
aleargă şoptit un verb sec.
Necunoscuţi rămân munţii din adâncul mării,
nescrisele arii rup firul în jur
de privire.

Noi

Mută ca o lebădă e dragostea noastră,
totul altfel în fiecare zi, în inimile noastre
marea stă închisă ca într-o cochilie
şi ne vorbim misterios
pierduţi departe, tare departe,
cu vise mai mari decât lumea.
Se aude zgomot de izvor
ca o bucurie curată,
aşa trebuie să arate miezul pâinii calde,
jumătate din mine
numără stelele ce se aprind,
cealaltă culege scoicile cu degetele ude
are de uitat ceea ce ţine minte,
când a privit creasta muntelui
şi a vrut să înveţe să devină copac.
Nu mai pierd vremea cu eternitatea
vreau să ascult cum freamătă iarba
aerul alb se întâmplă firesc
fără ca păsările să ţipe
singurătatea apei ce arde buzele.
Aştept să se deschidă uşa
amân amintirile pentru mai târziu
mănânc merele dulci, sălbatice.

Privirile noastre

Corăbiile irisului
pe malul cerului –
privirile noastre,
în neştire
ne strigă seara
îngerul copacilor:
“Staţi puţin...”
Cascade cad albastre.

Copacii mei au umbre, au amintiri,
bătrânii nu-mi mor singuri în ceas fără ecou:
pe umărul lor moale ca iarba
mi-am sprijinit capul,
ei mi-au foşnit a vânt şi-a pădure
şi acum te întreb, cine sunt eu...
“Eşti urmărit de ploaie”, mi-a răspuns,
“ploaia cade în copacii din tine”.
Sunt liber, în pădurea din mine.
“Prea eşti plin de trecut”, mi-a mai spus,
“ploile toamnelor fac din veri amintire”.
Apoi îngerul copacilor a tăcut.
Cascade cad albastre.

Vremea melancoliei

E vremea cântecelor melancolice,
a zilei îmbăiate-n lumină de miere,
la mâini lanţul ruginiu al frunzelor,
peste faţă lunecoase adieri de ploaie rece.

E vremea privilor triste,
a argintului prelins din icoane,
cuvinte se hrănesc tulburate
în opera închipuirilor noastre
sub scheletele cuiburilor păsărilor călătoare.

E vremea pietrelor templelor vechi,
uitate cetăţi cu şerpi şi liane,
Apollo-i cu mâinile întinse spre soare
şi preoţi-i poartă ofrande coşuri cu mere.
Nimfe se-adună cu torţe pe trepte,
umbrele tremură printre coloane,
zâmbete şterg pe chipuri cioplite de zei,
carete-mpietrite se pun în mişcare,
şi merele cad:
dulci, parfumate se-mprăştie,
umplu lespezile, templele, cetăţile...

Sunt merele mele din pom,
mărul din mijlocul grădinii,
cu leagănul prins între două crengi
să spargă căldura, arşiţa verii.

Îmbrăţişarea de miere

Respir adânc
ca o îmbrăţişare,
picătura de memorie
transformă clipa în lumină.
Timpul se închide seara în casă
şi creşte precum întunericul
în fiecare zi cât un bob de orez,
aşteptând dimineţile proaspete
cu miros adânc
ca o îmbrăţişare.
Mirodeniile serii în care m-am închis
urcă în spirală
spre turnul castelului
luminat în miere
cu gutui, mere, nuci şi struguri,
învăluie adânc,
ca o îmbrăţişare.

Din volumul Cantabis (http://www.cantabis.ro)

Niciun comentariu: