Daca va place blogul...

marți, 8 februarie 2011

Silvana Cojocăraşu

Corăbii

Se întorc corăbiile călătoare
din ţări îndepărtate şi insule parfumate,
în lemnul lor tare
au foşnet de cedri şi chiparoşi,
împrăştie lămâile şi portocalele
şi mandarinele din mandarini
care rodesc pe an de două ori
ramuri de măslini îşi scutură lacrimile
frunze de dafin topesc curmalele
şi mirodenii aduc miresmele
din mari grădini cu flori.
Vin lin, gânditoare, spre ţărmul cu pomi.

Vin de departe, corăbii uitate
după goana îngustă
înţepând cuvinte furioase
în altă ureche,
vin răsuflând uşurate
desculţe îşi numără puii
şi îi lasă să le mângâie catargele,
aleargă şoptit un verb sec.
Necunoscuţi rămân munţii din adâncul mării,
nescrisele arii rup firul în jur
de privire.

Noi

Mută ca o lebădă e dragostea noastră,
totul altfel în fiecare zi, în inimile noastre
marea stă închisă ca într-o cochilie
şi ne vorbim misterios
pierduţi departe, tare departe,
cu vise mai mari decât lumea.
Se aude zgomot de izvor
ca o bucurie curată,
aşa trebuie să arate miezul pâinii calde,
jumătate din mine
numără stelele ce se aprind,
cealaltă culege scoicile cu degetele ude
are de uitat ceea ce ţine minte,
când a privit creasta muntelui
şi a vrut să înveţe să devină copac.
Nu mai pierd vremea cu eternitatea
vreau să ascult cum freamătă iarba
aerul alb se întâmplă firesc
fără ca păsările să ţipe
singurătatea apei ce arde buzele.
Aştept să se deschidă uşa
amân amintirile pentru mai târziu
mănânc merele dulci, sălbatice.

Privirile noastre

Corăbiile irisului
pe malul cerului –
privirile noastre,
în neştire
ne strigă seara
îngerul copacilor:
“Staţi puţin...”
Cascade cad albastre.

Copacii mei au umbre, au amintiri,
bătrânii nu-mi mor singuri în ceas fără ecou:
pe umărul lor moale ca iarba
mi-am sprijinit capul,
ei mi-au foşnit a vânt şi-a pădure
şi acum te întreb, cine sunt eu...
“Eşti urmărit de ploaie”, mi-a răspuns,
“ploaia cade în copacii din tine”.
Sunt liber, în pădurea din mine.
“Prea eşti plin de trecut”, mi-a mai spus,
“ploile toamnelor fac din veri amintire”.
Apoi îngerul copacilor a tăcut.
Cascade cad albastre.

Vremea melancoliei

E vremea cântecelor melancolice,
a zilei îmbăiate-n lumină de miere,
la mâini lanţul ruginiu al frunzelor,
peste faţă lunecoase adieri de ploaie rece.

E vremea privilor triste,
a argintului prelins din icoane,
cuvinte se hrănesc tulburate
în opera închipuirilor noastre
sub scheletele cuiburilor păsărilor călătoare.

E vremea pietrelor templelor vechi,
uitate cetăţi cu şerpi şi liane,
Apollo-i cu mâinile întinse spre soare
şi preoţi-i poartă ofrande coşuri cu mere.
Nimfe se-adună cu torţe pe trepte,
umbrele tremură printre coloane,
zâmbete şterg pe chipuri cioplite de zei,
carete-mpietrite se pun în mişcare,
şi merele cad:
dulci, parfumate se-mprăştie,
umplu lespezile, templele, cetăţile...

Sunt merele mele din pom,
mărul din mijlocul grădinii,
cu leagănul prins între două crengi
să spargă căldura, arşiţa verii.

Îmbrăţişarea de miere

Respir adânc
ca o îmbrăţişare,
picătura de memorie
transformă clipa în lumină.
Timpul se închide seara în casă
şi creşte precum întunericul
în fiecare zi cât un bob de orez,
aşteptând dimineţile proaspete
cu miros adânc
ca o îmbrăţişare.
Mirodeniile serii în care m-am închis
urcă în spirală
spre turnul castelului
luminat în miere
cu gutui, mere, nuci şi struguri,
învăluie adânc,
ca o îmbrăţişare.

Din volumul Cantabis (http://www.cantabis.ro)

marți, 4 ianuarie 2011

Emil Oneţ

Ploaia

Dinspre orizont se-aduna
Norii grei, plini de furie,
Prevestind o grea furtuna,
Intr’o toamna timpurie.

Fulgere brazdeaza cerul
Ca niste sageti aprinse
Care lunineaza-eterul
Pe distante necuprinse.

La un timp, cu-ntarziere,
Le urmeaza zgomotoase
Tunete, ca mortiere
In rafale manioase.

Ceru-ntunecat si rece
Pare-un stol manat de iele,
Ca un pod pe care trece
Un convoi de care grele.

Norii stau sa se pravale
Peste dealuri insetate
Si-si revarsa in spre vale
Lungi siroaie-nvolburate.

Inspre poale curg paraie
Tulburi, cu pietris si resturi
Murmurand ca niste zoaie
Ce lovesc in parapeturi.

Mai apoi, bine venita,
Linistea din nou se-asterne.
Rest de ploaie domolita
Rare picaturi mai cerne.

Pasarele speriate
Zborul isi reiau vioaie,
Loopinguri facand, distrate,
Printre proaspeti stropi de ploaie.

Ganduri

Stand afara, pe terasa,
Pe-nserat, ma delectez.
Gandurile nu ma lasa
Nici macar sa …. meditez.

La cascada adormita
Turturele, cam timide,
Beau din apa linistita
Si-apoi zboara, ostoite.

Triluri gingase ma-ndeamna
Rime sa incerc a scrie
Si sa spun ce mult inseamna
Clipe dragi, de feerie.

Ca-ntr’un film mi se perinda
Zeci de tandre episoade
Ce le vad ca-ntr’o oglinda
Din trecute perioade.

Perle de extaz sublime
Zabovesc insiruite
Pe al vietii fir si-n mine,
Le doresc din nou traite.

Ce pacat ca stau pierdute
In dosarul cu-amintiri
Ramanand, discret tinute
Doar ca palide sclipiri!

Dar sunt totusi ale noastre
Colorand un timp ce trece,
Stralucind ca niste stele
Pe un cer tacut si rece.

Rataciri ce-n noi exista
Le mai sterg din prospetime,
Dar perfumul lor persista
Furnizand placeri infime.

Nu pot sti ce-nsemnatate
Pentru altii pot sa aiba.
Pentru mine-s nestemate
Ce le tin cu drag ca salba.

Primavara

Primavara, primavara,
Ai venit din nou la noi,
Aducand in inimi iara
Suflul cald, sperante noi.

Tu trezesti din amorteala
Iernii reci si friguroase,
Dorul scris doar cu cerneala
Unor vise tumultoase.

Tu ne dai mereu taria
De-a razbate prin furtuni,
De-a ]nvinge silnicia
Unor ani ce-i vrem mai buni.

Prin miresme-innoitoare
Si prin gingasi ghiocei,
Tu dai gandului savoare,
Vietii noastre un temei.

Stai cu noi si ne-ncalzeste
Sufletul adesea sloi,
Ce ne-ngheata si-mpietreste
Transformandu-ne-n strigoi.

Fa ca-n cuget si simtire
Sa razbata iar si iar,
Prospetimea din privire
Si-optimismul plin de har.

Lasa-ne sa stim cu tine,
Sa simtim placerea vietii
Daruindu-ne, mai bine,
Elixirul tineretii.

Primavara, primavara,
Te-asteptam cu nerabdare.
Nu pleca curand in vara!
Stai cu noi si-adu-ne soare!

Las Vegas, USA

Iarna

Nu mai ninge, dar troiene
Stau cladite, din zapada,
Asezate prin poene,
Pe la porti si prin ograda.

Stalactite transparente,
Stau de stresini atarnate
Si indreapta consecvente
Gradele sub zero, toate.

Crengi de frunze despuiate,
Slute sunt ca niste bete,
Au uitat ca tandre soapte
Se-ntreceau sa ne invete.

Zdreanta trista, de taciune,
Aruncata pe o craca
Croncane a-ngropaciune,
Cioara neagra, prostanaca.

Pe un gard mancat de carii,
Vrabiuta, zgribulita,
Numara grabita parii
Din gradina adormita.

Luna rece ca de ghiata
Isi trimite, solitare,
Pale raze, fara viata,
Facand noptile mai clare.

Ursul, singur, hiberneaza
In barlog, de frig nu-i pasa,
Iar o vulpe spioneaza
Si-urme vinovate lasa.

Eu, pe geam privind afara,
Ma gandesc cu nerabdare,
La o noua primavara,
De caldura-aducatoare.

Las Vegas, USA

Comparison

In my hand I hold a culture
Grown in tube, in fluid medium,
That contains a complex mixture:
Sugar, vitamins and calcium,
Balanced minerals in water.
It’s a strain that causes illness,
And destroys without a cutter
Tissues, cells and other structures.
First the “bugs” look rather lazy,
But they soon grow fast and manage
To divide themselves like crazy.
This induces heavy damage
To their body and it’s functions.
They eat up the living sources,
Toxins cause destructive sanctions,
Their fate take deadly courses.
Looking at my tube I wonder
Why a thought that storms my mind
Strikes me like a painful thunder,
When I see my world unkind.
Thinking of my tube I hardly
Can refrain myself from asking:
Why my world is going slowly
Downwards, like my culture, dying?
We pollute and cause extinction
Of so many other beings.
We destroy without distinction,
Treating nature with no feelings.
Layers of ozone are thinner
And deprive us from protection
From the sun’s becoming stronger
Harmful steady radiation.
This unique, small world of ours
That we should protect and share
Is designed to live not hours,
But for ever, if we care.
We already have starvation,
Homelessness and lack of hope.
To enhance civilization
We get closer to the rope.
Heavy winters and dry summers,
Wild typhoons and ugly floodings
Much too often show their powers,
Causing loss and badly hurting.
I could save my little creatures
In no time and with no fuss,
Easily by lab procedures.
Who would do the same for us?

Las Vegas, USA

Timpul

Curge timpul temerar
Si se duc perpetuu zile
Iara noi, in calendar,
Resemnati intoarcem file.

Mici, grauntele de timp,
In clepsidra rabdatoare,
Darul vesnic din Olimp
Se intrec sa ni-l masoare.

Ca soldatii la romani,
Clipe'n ceasuri siruite
Se aduna'n luni si ani
Amintiri zidind grabite.

In clepsidra de'nceput
Ca nisipul care cade,
Transformandu-se'n trecut
Viitorul nostru scade.

Nazuinti sapate'n gand
Rostuim cu truda'n viata.
Sa le-atingem incercand,
Le plasam mereu in fata.

Incercam la porti inchise
Alte sanse de plecare,
Dar ne-alegem doar cu vise
Si noi semne de'ntrebare.

Las Vegas, USA

Toamna

Din copaci frunzisul cade
Pe alei ca un covor
Aducand, cu un fior,
Letargia toamnei fade.

Frunze pale, ca de-arama,
Desprinzadu-se cazura,
Invelind sobra natura
Intr'o vesteda marama.

Ele-mbraca, rabdatoare,
Totu-ntr'un caftan de foi,
Straie vechi si totusi noi,
Caci sunt vesnic schimbatoare.

Cand in jur se pregateste
Somnul rece, hibernal,
Implacabilul banal
Parca-ncet ne copleseste.

Ce tristete-apasatoare
Ne aduce-n suflet iar
Toamna - sloi in calendar,
Rece si plictisitoare!

Intetim focul in tinde,
Incercand sa ne-ncalzim,
Dar ce greu e sa topim
Ghiata-n inimi suferinde!

Mai persista o speranta
Si un gand neprihanit:
Dupa iarna, negresit,
Vom avea o noua sansa!

Vara

Asteptata ca o zana,
Care coace granele,
Vara-i pe campii stapana
Burdusind hambarele.

Lanuri aurii se-agita
Ca pe mare valurile,
Ce lovesc, intr'o soptita
Partitura malurile.

Truditorii pe ogoare
Isi tot sterg sudorile,
Retragandu-se din soare
Isi mai trag suflarile.

Arsita necrutatoare
Ce incinge pietrele,
Seaca firave izvoare,
Salta termometrele.

Galagiosi copii se scalda
Nu-i mai scoti cu ceasurile.
Se stropesc cu apa calda
si se-ntrec cu trucurile.

Pasarele insetate
Isca praf cu penele
Iar insecte disperate
Isi ascut antenele.

La fantani arteziene
Porumbei manati de doruri
Se curteaza ca-n mondene
Curti regesti cu-nalte-onoruri.

Iepurasi, in vizuine,
Ies doar noaptea, pe racoare
Pe la verzele vecine
Din gradini promitatoare.

In orase-aglomerate
Zeci de chioscuri, pe trotuare,
Isi ofera aromate
Bauturi racoritoare.

Asezati pe banci, in parcuri,
Tineri isi declara-amorul
si se leaga-ades, in versuri,
Sa-si uneasca viitorul.

Batranei se plimba-agale
In tandemuri, obosite,
Discutand de triviale
Vremuri de demult traite.

Zilele, incet, scurteaza,
Din zaluda zapuseala,
Prevestind ca ce urmeaza
Este-o toamna ideala.

La o varsta, cu mirare,
Dupa ce-am trecut prin viata,
Ne-ntrebam cu-ngrijorare:
Cate veri ne stau in fata?

Visul

Ca'ntr'o noapte, efemera
Ca o unda de parfum,
Te-am visat, dulce himera,
Ai sa stii doar daca-ti spun.

Ca, in vis, plin de candoare,
Incercam in par sa-ti pun
Un boboc plapand de floare,
Vei afla doar daca-ti spun.

Ca visand in noaptea alba,
Ma cazneam ca sa adun
Multe flori, sa-ti fac o salba,
Te surprinde, daca-ti spun.

Ca, tinandu-ne de mana,
Ne-am plimbat pe-acelasi drum
Pret de-un vis, mi-ai fost stapana,
N'o sa crezi, chiar daca-ti spun.

Ca'n final totul paleste,
Se destrama ca un fum,
Orice vis este-o poveste,
Ai sa stii fara sa-ti spun.

marți, 9 noiembrie 2010

Lucian Dumbravă

Stafii

Nimeni nu vrea să asculte
Ochii ce văzut-au prea multe.
Cine să dea înapoi
Lumina ochilor goi ?

Se deşteaptă o geană, o geană mai moare ;
Pleoape-n derivă şi fără veşmânt.
Pustiul zăpezii nici nu ne mai doare
Când mulţi dintre noi nu mai au loc pe Pământ.

Şi tocmai de-aceea tăinuim cât se poate
Şi tot cât se poate murim tăinuind.
La margini de timpuri trăit-am de toate
În vieţi repetate, nicicând adormind.

Noi cei nevăzuţi, de voi, cei mai mulţi,
Nu pierim ci murim, reînviind mai apoi.
Ne sunt ochii mai trişti, iar paşii desculţi
Ne aduc, din tării, mereu spre-napoi.

Fără poveri

Câţi dintre cei ce-au rămas,
Poartă din greul celor ce nu-s ?
Câţi ochi mai cată frânturi
Din cei ce-au muşcat din apus ?

Ce frunţi se închină curat ?
Ce braţe adulmecă norii ?
Ce vise mai spintecă piepturi ?
Ce gânduri ascund călătorii ?

Câtă conştiinţă mai zace în om ?
Câte regrete mai dăinuie-n veci ?
Câte zăpezi vor mai curge prin noi,
Sugrumându-ne tălpile reci ?

Se întâmplă aşa, că mult din ce-i mult,
Rămâne puţin, ca-ntr-un vis de demult.


Geana

Citeam versuri dintr-o carte publicată prin ’40,
cu gândul la un poet contemporan ce scria
despre politici zevzeci.

Ajunsesem la pagina 447, la versul 1001,
cu gândul la o noapte din veacul viitor.

Nu ştiu de ce, aleator,
nu pricepeam nici un rând, nici un cuvânt,
nici o iotă din volumul, publicat prin ’40.

Şi atunci am văzut, am găsit, geana cuiva
care citise cartea prin ’40, poate.
Lungă, fină, delicată, lipită de-o pagină
versificată...
Geana vreunei fete, negreşit,
cu ochi mari şi calzi, cu piept răzvrătit...

O fată cu păr negru şi braţe molatece,
o poetă a unor vremuri trecute,
o visătoare fiinţă ale cărei pleoape
trecuseră demult în nefiinţă...

Totuşi, ca o umbră fără acte într-o vamă,
cu pleoapa-nstrăinată de neant,
stătea de virgulă-ntr-o poezie, o geană.

Am uitat de poetul contemporan,
am uitat de veacul viitor...
Citeam cu nesaţ versurile unui bătrân scriitor,
în timp ce cu sete durută printr-o geană pierdută,
curgea prin mine o umbră, o fiinţă,
cu pleoapa căzută.

Când firea e bătrână

Ne cresc copiii şi ne-adoarme cerul.
E toamna un butoi cu mere coapte.
În gardul din străbuni se crapă fierul
Iar nouă peste zi ne este noapte.

Şi iată-ne urcând, ascet, spre casă,
Pierduţi în tăvălugul dintre ani.
Ce iz de iarnă toamna asta lasă !
La fel ca-ntr-o legendă cu gheţari.

Şi-ar fi de spus mai mult decât s-a spus,
Despre trista toamnă ce îngheaţă...
Păsări rătăcite zboară sus,
Prinse într-o nouă dimineaţă.

Când se-ntâmplă gândurile-n şoapte,
Nouă, peste zi, ne este noapte.

Odată cu primul cuvânt

De ce mai căutaţi
poetul din
primul cuvânt ?
El s-a stins
demult,
furat de
prima pală de vânt.
A plecat atunci
când voi dormeaţi,
când căutaţi
scopuri,
atunci când
reuşeaţi să le atingeţi.

Poate îl mai vedeţi,
trebăluind uman,
existând.

Lăsaţi-l să treacă…
A murit oricum,
cu mult timp
în urmă,
odată cu primul
cuvânt.

joi, 14 octombrie 2010

Laura Gherman

Cântec de leagăn

... adorm, în căuşul Universului
rugându-mă ca panteismul să nu fie erezie,
să pot visa mai departe... la Absolut.
... nopţi să fie străbătute de fire nevăzute
unde lumini şi îngeri se împletesc în filosofii şi dogme,
să mă pot privi dimineaţa... întreagă...
într-o oglindă fără schizme,
la fel ca în logica lui Hermes.
... adorm în căuşul Universului
şi sper ca paradigma kantiană să nu-mi tulbure…
afectele
la fel cum a zdruncinat raţiunea,
pentru că nu vreau angoase,
neputinţe în faţa cuvântului transcendenţă
... adorm în căuşul Universului
şi nu vreau să mă aşez în el cu genunchii zdreliţi
de relativisme...
şi grimase înţepenite de prea multe uimiri ecleziastice
de prea multă discriminare...
Astfel, adorm în căuşul Universului:
cu fruntea lipită de iubire..

Păsări călătoare

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară,
când am plutit cu păsările călătoare,
... acea specie, care anulează temporalitatea
şi reinstaurează dreptul la speranţă...
cele care zboară în asfinţit
trasând cercuri, cercuri...
şi... îmbătate de dorul de acasă
îşi revarsă infinitul
peste iernile din noi,
apoi,
omul,
într-un ritual cratofanic
transformă mugurii şi iubirea
în tautologii...

... cel mai frumos dans... a fost undeva
într-o primăvară
când îmbătată de mireasma nemuririi
inventam aripi,
aripi,
pentru templul din mine.

24 februarie 2010

Toamna

în această mare de oameni
şi frunze...
în această mare de oameni şi frunze
ce se aştern din nou şi din nou în dansul lor spre tăcere
... acelaşi ritual, al tău... toamnă!
ritualul toamnei condiţiei umane,
al pruncilor care îşi iau seva din tine
şi al toamnei frunzelor
şi al toamnei pietrelor.
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză,
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a renaşte!
Acolo...
alerg dintr-o dată şi fericirea se învârte în mine regăsindu-ţi privirea
peste tot.
în această mare de oameni... atunci...
am îngenuncheat şi am sărutat odată o frunză
frunza care m-a făcut să respir infinitul,
infinitul pasului tău... suflete!
pentru a fiinţa!
Acolo...

Copacul

Creşteam şi eu,
Creştea şi el.
Se înălţa copacul meu,
Iar eu îngenuncheam mereu.
Cu cât mai mult spre cer foşnea
Fruntea pământul atingea,
Să prindă rădăcini adânci
Înfipte în inimă de stânci
Şi în temelii de nemurire
Cristalizate cu sfiire.

În fiecare primăvară
Flori de câmp o să răsară
Lângă un copac
Înflorit de un veac,
Presărând petalele
Peste pământul
Care mi-a săruta tâmplele,
Şi dorul...
Ce mi-a închide clipele
deschizând aripile.

De peste deal

- Hei, Omule!..........
- Îndelung căutările?
- Îndelung căutările!
- Grele încercările?
- Grele încercările!
- Tocite încălţările?
- Tocite încălţările!
- Cu aripi visările?
- Cu aripi visările!
- Bătrâne-s mirările?
- Bătrâne-s mirările!
- Mari depărtările?
- Mari depărtările!...

http://www.lauragherman.ghermax.ro/poezii.htm

vineri, 25 iunie 2010

Gabi Schuster Cărăruşă

De înduplecatul ploii de iunie...

Soarele nemilos
hotărît să rămînă
mereu la amiază

înfiptă în burta
pămîntului satului
crăpată
cumpăna stă fără umbră

apa uscată freatic
pînă la rădăcinile
încleştate în lutul pustiu

fierbintele curge pe case
alunecă din burlane
la talpa umbrei
ce trage să moară

verdele s-a vopsit în galben
şi a plecat de pe frunze

Ţăranca cu fotele negre
pe călcîie crăpate
aduce ultima apă
puţină, gălbuie
să-încheie păpuşa de lut
plămădită sărac
în coşciugul de lemn
înflorit
purtată pe bocet de moarte
aruncată în malul secat
de sub sălcii
nevinovată
Caloieneeeeee….

Caloiene,
Ene!
Mă-ta
Te cată,
Prin pădurea deasă,
Cu inima arsă!
Prin pădurea rară,
Cu inima-amară
Şi ea că te plînge,
Cu lacrimi de sînge,
Ioane, Ioane
Caloiane!

Ploaia se adună deja
în butoaiele cerului
înduplecată.

Cerdac cu rîndunele

Cerdacul pardosit galben
strecurîndu-se repede
rupe lumina printre stîlpii
înmuiaţi în var

păsări bifurcate albe-negre
lasă prada să crească
în puii ţintuiţi gureşi la tavan
şi copilăria
cu burta plină de caise verzi
cu pulpele în colbul secetei
şi vecina saşie
pentru că cea din stînga
are un ochi negru
şi unul albastru
sîmburii pepenilor
scuipaţi în brazdă
printre dinţii de lapte
ai nepoţilor
bunicului de o sută patru ani
adormit definitiv pe bancă
bujorii mărarul petuniile
reginele nopţii busuiocul
cimbrul pietricelele

Ţăranca cu foile negre
urcă să încuie celarul
sau să deschidă geamul
în casa cea bună
unde nu stă nimeni.

Între vecini

Strigătul încremenit la poartă
răguşit
se ascundea sau nu
după vergile gardului
bătut în oale de lut
de parcă luna şi soarele
se scurgeau printre toarte
mirosea a seară
şi a mămăligă
cărarea timidă
lîngă fîntîna cu găleţi
se sprijinea de mixandre
Ţăranca în fotele negre
asculta întreit
Venitul din poartă
Ţaţă Sohicoooo…
dă un ciur de mălai
şi strigătul pleca
pierdut din ochi
cu aur în poale

Colbul

Moale sub călcîi
mătăsos noaptea
pietrele îmbrăţişate
ca ouăle de cuib
uliţa din gard în gard
purcede ca o apă gri
.

fierbinte ziulica
adînc sub talpa roţii
cleios printre degete
cînd plouă
.

caii tuşesc ochiul roşu
sub ochelarii de lună
sudoarea trage
malurile negre
la vărsare
Ţăranca cu fotele-n brîu
scutură de praf grădina
scutură perele
brazdele
scutură colbul din geamuri
mormane

Venise satul îmbrăcat

Venise satul îmbrăcat
în fuste negre şi cămăşi cusute
prosoapele noi de pomană
atârnau pe umerii crucii nescrise
lumânările strâmbe alungau duhurile
din jurul colacilor de post
coliva cu intarsii palide
se-ascundea în coş sub şervetul de zestre
bocetul cu broboadă pusese stavilă morţii
venită mereu prea devreme
Lasă-l bre să moară
mortul
trei zile l-ai întors…
sufletul nedumerit nu ştia încotro

Prohodul ameţit de tămâie
umbla de la unul la altul
până în turla bisericii

ţăranul cu ochii plecaţi
se-întreba dacă Dumnezeu îl vede.

joi, 22 aprilie 2010

Valeria Florica Tamas

m-am imbolnavit de poezie

m-am imbolnavit de poezie
precum copiii de varsat de vant
precum oamenii de dragoste
m-am imbolnavit de cuvant
mi-e foame mi-e sete ma arde
simt taisul sabiei scrijelindu-ma
in cautarea adevarului nerostit

m-am imbolnavit de poezie
precum marul de mere
parul de pere
nucul de nuci
doar ca uneori fructele mele
cad inca necoapate
iar alteori oamenii
le scuipa printre dinti
pastrand doar miezul lor dulce

m-am imbolnavit de poezie
o boala ciudata
care ma macina
musca din mine
uneori ma latra
alteori ma mangaie
uneori ma poarta pe palme
alteori ma calca in picioare
dar eu ma ridic, ma indrept si ma scutur
cred ca am ajuns un bolnav
dependent de propia lui boala

m-am imbolnavit de poezie
precum pasarile de cantec
precum doina de fluier
precum aripa de pasare
precum inima de iubire.
m-am imbolanvit de poezie
o boala grea m-a cuprins
de care insa nici eu nu stiu inca
daca as dori vreodata sa ma vindec

Dacă aş fi putut alege

Daca as fi putut alege
ce mi-as fi dorit sa fiu,
as fi ales sa fiu arbore.
Buzele mele ar fi fost frunzele,
trupul tau ramurile.
Te-as fi sarutat
la fiecare adiere de vant,
m-as fi ascuns in trupul tau
in fiecare iarna.
În fiecare primavara as fi revenit
mai tanar, mai plin de putere,
cu si o mai arzatoare dorinta
de nesfarsita dragoste.

Eram copii

Eram copii şi alergam desculţi
Sub soarele de vară, prin ţărână,
Ne răcoream cu apa din fântână,
Ca noi, în satul nostru erau mulţi.

De mici am învăţat care ni-i rostul,
Că viaţa de ţăran e ca o apă lină,
E-o ziuă care trece şi una ce-o să vină,
De bine şi de rău amestecând compostul.

Şirag de anotimpuri învârt mereu doar roata,
E timp de semănat, e timp de dat cu sapa,
E timpul de cules şi iarna-i cu omătul,
De mic copil înveţi să porţi în cârcă totul.

Cu naştere şi moarte, cu nunţi şi-nmormântări,
Cu vise ce se spulber` dar şi cu ochi spre zări,
Când pruncul ce a fost născut din tine
Pe urme vezi că-ţi calcă te simţi atât de bine.

anunt dispariţia umbrei

in palma avem o umbra
ascunsa sub ea
era fericirea mea
care dormea lenesa
in umbra nepasarii tale
ma simteam la fel de bine
precum vrabia
gasita ieri inghetata
pe pervazul ferestrei
ei i-am mai dat o sansa
mi-a multumit
ciugulindu-ma-n palma
ca prin farmec
umbra a disparut

Albastru

Eu caut tacerile si le adun,
nu le risipesc,
sunt un bun platnic
al taxelor de tacere,
ma veti intreba cum le recunosc
dupa culoare,
dupa zgomotul pasilor,
dupa atingeri?
Uneori si dupa lungimea muteniei.

Eu caut tacerile,
le adun in mine si le zidesc
la ora cand zambetele ma parasesc,
as putea spune ca suntem chiar bune prietene,
imi impart cu ele viata
masa de prinz si de seara,
unori le invit la o partida de sah
dar arareori ca mi-e teama
ca s-ar putea calul sa o ia la galop
si ele sa cada din sa,
sa-si rupa o mana, un picior
sau doamne fereste gatul...

Eu caut tacerile?
Sau poate ele se aduna in mine
ca intr-un castel parasit
fara usi fara ferestre,
doar zidurile
si unde ele pot sa intre
si sa iasa in voie.

miercuri, 17 martie 2010

Constantin Axinte

A doua zi

În seara aceea simţeam că obosesc,
Ţineam braţul pe bancă şi mă ningea,
Mângâiam lemnul-fierul cu gândul la ea,
Privind prin minte, îmi doream s-o zăresc.

Mi-am adunat sufletul sub cămaşă
Să nu se risipească printr-un sfârşit
Pe care nu-l aşteptam aşa zorit,
De aceea privirea-mi era vrăjmaşă.

Îmi amintesc de nişte bătrâne ciori,
Cu singurătatea legată de gât,
Să nu le fie frig, să le ţină de urât,
Apoi totul a dispărut în neant...
Era a doua zi în zori.

După lege

Ploile mulg cerul din toate părţile,
Mint cugetele toate ori nu le aud,
Fiind îndreptate spre prundul din sud,
Unde mi-am uitat cândva cărţile.

Sufletul mi-l pun învineţit şi ud
La zvântat în iatacuri cu femei,
Singurul loc cu miros de crin şi idei,
Singurul loc unde poate sta chiar nud,
Să nu mai simtă bâjbâieli betege.

Surpă-se spaţii peste umila soartă!
Urcuşul i-a fost fărădelege,
Zăceri în glod, fără busolă şi hartă,
Altfel ar fi fost totul după lege
De s-ar fi respectat regula din Cartă!

Gâdilări de harpe

Îmi privesc sufletul şi-l văd ca pe o piatră,
Sângele se zgârâie în ea şi-i şarpe,
Muşcat pe-ascuns din gâdilări de harpe,
De-o secetă impură, conştiinţa latră.

Pun mâna pe-un bulgăr, aruncând sec spre-o stea,
Să-mi simt năprasnic puterea de bărbat,
Prea mult am dormit, aproape c-am uitat
C-a fost odată când nimic nu mă durea.

Mă sapă vremurile, vânturile mă cară
Pulbere fină spre un prundiş femeiesc,
Acela-i ultimul loc pe care-l doresc,
Când tot timpul se va condensa-ntr-o seară.

Împrăştiind cuvintele

Viaţa toată-i ca o neînţelegere:
În spate ducem istoria, pe buze psalmi,
Să fie pace-n noapte şi copiii calmi,
Întortocheate-s căile, fără alegere.

Coapsele tale, ameţite chemări târzii,
Sânii tăi, două elegii neterminate,
Ochii, lumini buimace-n singurătate;
Le aştept pe toate-n reflux, dar tu nu mai vii.

Poate că-n tine-i viu numele celuilalt,
Mi-ai trezit destinul împrăştiind cuvinte
Fără predicate, unele, fără minte,
Ochii mi-s plini de înfrângere şi de înalt.

Sufletu-i călcat cu picioarele, fără sens,
Rămâne în urmă c-o aparenţă-n lume,
Nu-şi ştie rostul, nici ce-i ursit anume,
Cât timp există o harababură şi-un condens.

Privirea lăcrimează

Tu, izolată-n tine ca-ntr-o ţară,
Eu, cotropit de clopote şi racle,
Încerc aiurea strâmbele şperacle,
Să fac să fie tot ca-n altă vară.

Te caut mereu prin incertitudini,
Te caut prin mii de motive şi puzderii,
Te caut pe alei sub gluga serii,
Cu alte idei şi noi aptitudini.

Mergând pe stradă, privirea lăcrimează,
Am fost în temple şi-n alte biserici,
M-am tot rugat din vecernie până-n amiază
Sfinţii n-au auzit, ori sunt colerici,
Pentru că nimica nu-mi probează
Că n-ar trebui văzuţi de medici.