Daca va place blogul...

miercuri, 17 martie 2010

Constantin Axinte

A doua zi

În seara aceea simţeam că obosesc,
Ţineam braţul pe bancă şi mă ningea,
Mângâiam lemnul-fierul cu gândul la ea,
Privind prin minte, îmi doream s-o zăresc.

Mi-am adunat sufletul sub cămaşă
Să nu se risipească printr-un sfârşit
Pe care nu-l aşteptam aşa zorit,
De aceea privirea-mi era vrăjmaşă.

Îmi amintesc de nişte bătrâne ciori,
Cu singurătatea legată de gât,
Să nu le fie frig, să le ţină de urât,
Apoi totul a dispărut în neant...
Era a doua zi în zori.

După lege

Ploile mulg cerul din toate părţile,
Mint cugetele toate ori nu le aud,
Fiind îndreptate spre prundul din sud,
Unde mi-am uitat cândva cărţile.

Sufletul mi-l pun învineţit şi ud
La zvântat în iatacuri cu femei,
Singurul loc cu miros de crin şi idei,
Singurul loc unde poate sta chiar nud,
Să nu mai simtă bâjbâieli betege.

Surpă-se spaţii peste umila soartă!
Urcuşul i-a fost fărădelege,
Zăceri în glod, fără busolă şi hartă,
Altfel ar fi fost totul după lege
De s-ar fi respectat regula din Cartă!

Gâdilări de harpe

Îmi privesc sufletul şi-l văd ca pe o piatră,
Sângele se zgârâie în ea şi-i şarpe,
Muşcat pe-ascuns din gâdilări de harpe,
De-o secetă impură, conştiinţa latră.

Pun mâna pe-un bulgăr, aruncând sec spre-o stea,
Să-mi simt năprasnic puterea de bărbat,
Prea mult am dormit, aproape c-am uitat
C-a fost odată când nimic nu mă durea.

Mă sapă vremurile, vânturile mă cară
Pulbere fină spre un prundiş femeiesc,
Acela-i ultimul loc pe care-l doresc,
Când tot timpul se va condensa-ntr-o seară.

Împrăştiind cuvintele

Viaţa toată-i ca o neînţelegere:
În spate ducem istoria, pe buze psalmi,
Să fie pace-n noapte şi copiii calmi,
Întortocheate-s căile, fără alegere.

Coapsele tale, ameţite chemări târzii,
Sânii tăi, două elegii neterminate,
Ochii, lumini buimace-n singurătate;
Le aştept pe toate-n reflux, dar tu nu mai vii.

Poate că-n tine-i viu numele celuilalt,
Mi-ai trezit destinul împrăştiind cuvinte
Fără predicate, unele, fără minte,
Ochii mi-s plini de înfrângere şi de înalt.

Sufletu-i călcat cu picioarele, fără sens,
Rămâne în urmă c-o aparenţă-n lume,
Nu-şi ştie rostul, nici ce-i ursit anume,
Cât timp există o harababură şi-un condens.

Privirea lăcrimează

Tu, izolată-n tine ca-ntr-o ţară,
Eu, cotropit de clopote şi racle,
Încerc aiurea strâmbele şperacle,
Să fac să fie tot ca-n altă vară.

Te caut mereu prin incertitudini,
Te caut prin mii de motive şi puzderii,
Te caut pe alei sub gluga serii,
Cu alte idei şi noi aptitudini.

Mergând pe stradă, privirea lăcrimează,
Am fost în temple şi-n alte biserici,
M-am tot rugat din vecernie până-n amiază
Sfinţii n-au auzit, ori sunt colerici,
Pentru că nimica nu-mi probează
Că n-ar trebui văzuţi de medici.

3 comentarii:

bellissima_eric spunea...

Interesante, profunde si pline de intelesuri aceste versuri. Sunt... altfel. Imi plac.

Kalliope spunea...

cum pot ajunge si eu pe situl vostru?

Cercul Poetilor Disparuti spunea...

@Kalliope: Puteti sa trimiteti poeziile la contact@cerculpoetilor.net.

Cu bine,

CPD