Flavius Dora

Mă adormi…

…atunci când îmi spui că mă pot retrage
într-un colţ din încăperea ta,
să mă dumiresc dacă sunt eu sau
altul
cel care încearcă să te caute deznădăjduit
prin toate oboselile lumii.

Să mă comprim în
neştirea unui sân cald,
să caut să nu te mai caut.
Din moment ce eşti aici,
atât de aproape de cel care vrea
să închidă ochii doar
şi să-şi descarce visele-n noapte,
aşa cum un hamal singuratic
pe un peron decojit, îşi varsă puterile
printre vagoane-ngheţate.

Acesta sunt eu, draga mea,
Noaptea mea,
de catifea îmblânzită.

Mă ai…

…ca să mă poţi tăia în bucăţi,
ca să mă poţi da la câinii care îţi stau în
inimă ca-ntr-o casă părăsită de la marginea satului.
Nu-ţi cer să părăseşti cruzimea
cu care mă priveşti din cerurile tale.
Ar însemna să nu mai am glas, ar fi ca şi cum
pământul singur m-ar mai putea mântui.

Mă ai ca să mă poţi ascunde înăuntrul
puterilor tale magice cu care
faci din fulgere – candele,
strânse buchet
la catafalcul veştmintelor mele.

Mă ai ca să mă învii
a treia zi, dupa fiecare zi
în care te văd şi te simt şi orbesc.
Îmi strângi timpul în sticle bine astupate
şi-apoi bei, ameţindu-te, adormind şi visându-te
mai frumoasă.

Mă alinţi…


…dacă îmi spui că mâine vei fi la fel,
că nu te vei preschimba
într-o umbră, într-o adiere,
că nu vei fi cenuşa din scrumieră,
nisipul din clepsidră sau
altceva decât ceea ce eşti acum.

Dacă îmi vei şopti diseară
aceleaşi cuvinte ca mereu, aceleaşi obositoare fraze
pe care le sorb fără să mă îndoiesc
de adevărul lor.
Dacă îţi va mai reuşi să îmi gândeşti
vorbele, înainte ca ele să se spargă
de aer.

Eu însă mă voi răzvrăti,
te voi strivi, te voi chinui
şi apoi te voi chema iarăşi
să-ţi urlu în urechea rănită. Te voi asurzi
cu neputinţa mea.
Să nu mă alungi însă
din calea mângâierii
tale.

Mă iubeşti…

...pentru că în fiecare dimineaţă
îmi aduci aminte de mine,
de mine aşa cum sunt, cum mă îmbrac în lipsa de
cuvinte cu care mi-aş putea aminti
de tine.

Pentru că gura ta mă sărută, nu tu,
nu ochii din tine care mă caută, fără
să vrea să mă găsească
în tine.

Pentru că îmi dai înapoi paşii poate
prea grăbiţi cu care trec pe lângă tine.
Şi nu îmi dai voie să mă pierd printre atîtea
fără de sens împliniri . Doar tu, seara, mă pui alături de
mâncarea pe care nu mai îndraznesc sa o
înghit.

Pentru că în fiecare noapte mă alinţi
în patul de fier cu aşternut de ceaţă purpurie.

Mă cunoşti…

…de aproape, de atât de aproape încât
uneori mă pot speria de chipul meu hidos
reflectat în vârful degetelor tale.
Mă cunoşti atât de bine, atât de complet,
nu mă mai întreb de unde ai făcut rost de o asemenea
putere inutilă. Ştiam doar că trebuie să mă întrebi
şi răspunsul ar fi venit pe măsura
neliniştii.

Mă recunoşti în orice lucru care
îmi e străin.
Îmi e silă de cel care crezi că pot fi în
orice moment când nu sunt cu tine.

Mă cunoşti şi mă recunoşti,
în acelaşi timp în care
plec şi vin din mine spre tine,
din cel pe care îl vezi în mine
spre cel care locuieşte în tine cu mult
înaintea
ta.

Nicoleta Coman

Despre iubire...

Ce ziceai tu despre iubire?
Ca nu vrei s-o cunosti, ca poti s-o controlezi,
Ca de s-ar intampla ai s-o abandonezi...
Hmm, joc de copil si un suras vulgar,
Acum ti-s ochii-n lacrimi, surasul in zadar,
Ai vrea macar o clipa sa o stii langa tine,
Sa gusti inca o data amara fericire,
Sa strigi in gura mare c-acum crezi in iubire...
A fost de-ajuns o secunda sa ti-o aduci aminte,
Acum ea este in tine, tu nu mai poti scapa,
Si orice gest de-al tau e-n amintirea sa;
Acum incepi sa plangi cand nu mai sunt cuvinte...
Ce ziceai tu despre iubire?
Ca n-o iubesti, mai bine ar pleca?
Ea a plecat sarmane, dar ce e viata ta?
Ea poate nu-si mai aminteste, te-o fi iertat de mult,
Dar tu, nefericite, mai plangi din cand in cand...
Ai strange adesea-n suflet manuta de copil
Si ai sluji o viata intreaga visului pueril,
C-acum crezi in iubire...
Si ce-ai mai bea o data cafea din cana sa,
Si ce-ai mai sparge sticla, gelos c-o saruta...
Ai vrea s-o strangi in brate, s-o musti sa o rasfeti,
Sa iti atinga corpul, din el sa te imbeti,
Caci acum stii sigur ca pe ea o iubesti
Si-oricat ai incerca sa nu-ti mai amintesti
Tu vei fi mereu singur, ratacitor in noapte,
Vei fi mereu aici, dar ea...mereu va fi departe...

Cand nu erai eram si eu...

Cum e cand iti gasesti tovarasul de-o viata
In scara injectat cu zambetul pe fata,
Cum e cand ti se-arunca un prieten la gunoi,
Ce se intampla-n lume, ce se intampla cu noi?

Aluneci pe iarba, te ineci in substanta,
Sunt prafuri peste tot, totul e in ceata
Cauti o scapare, vrei sa te ridici
Nu-i nimeni langa tine, te lovesti si pici.

Te-agati de-un strengar fir de realitate,
Dar esti pustiu si toate-ti par departe,
Cauti o mana sa te ridice din nimic,
Ai incerca sa schimbi ceva, dar esti prea mic.

Si simti ca printre umbre si aburi te afunzi
Te doare realitatea, dar preferi s-o ascunzi;
Ai vrea sa-ti creasca aripi ca sa inveti sa zbori
Dar esti cu mult prea jos, ca sa mai poti sa mori.

Esti prea murdar, ascuns de jegul mortii,
Te lupti cu paranoia, care-si arata coltii,
Incerci sa-ti tarai hoitul printre franturi de clipe
Si-astepti marea minune, ceva sa se-nfiripe.

Strabati drumuri de mii de ani in cateva minute
In cautarea unui suflet care sa te-asculte,
Dar ce pacat, parca ai vrea sa zbieri
Caci cat privesti cu ochii nu-i nimeni...nicaieri.

Captiv, ti-ai ridicat o lume de ciment
In care bate vantul si-i umed permanent
De ce-ai mai cauta o pozitie stabila
Cand totul se rezeama de-o amarata bila?

De ce ai renunta la visul de acum
Oricum nu te asteapta un altceva mai bun,
De ce sa te trezesti doar ca sa te trezesti,
De ce sa nu te omori acum, cat inca mai traiesti?

Ce visam cand nu erai...

Simbol al amintirii, statuie din ciment
Ma regasesc in tine in orisice moment,
Apari ca o sageata ce ma raneste-adanc,
Incerc sa te evit, dar te gasesc in gand...

Mereu, mereu, mi-arunci priviri de piatra
Si parca-ti apar riduri pe fruntea-nalta, dreapta,
Ma chinuie conditia de carne si de sange
As vrea sa fiu ca tine si sa te pot atinge...

As da si mii de vieti daca ar fi nevoie
Doar ca sa fiu ca tine, sa fiu si eu statuie;
Tu nu cunosti durerea si nici nu stii sa plangi,
De ti se nasc sperante, mecanic le alungi...

Tu nu stii ce inseamna sa treci de mii de ori
Pe langa acelasi chip cu ochi fara culori
Si nici nu te-ai gandit c-acolo, cineva
Ar muri multumit s-auda vocea ta...

De-atatea ori trecand pe langa tine
Imi antrenam miscarile, sa fie foarte fine,
Sa par si eu o piatra nemiscata...
Dar nici asa nu mi-ai zambit vreodata...

De-atatea ori lasam in urma dâre
Dintr-un parfum ce imi parea ca tine
Te atingeam hoinar cu manecile moi
Si iti visam mana tragandu-ma-napoi...

Dar niciodata, niciodata tu, minune
Nu ti-ai clintit fiinta pentru mine
Si niciodata, niciodata n-ai gandit
La omul visator ce-o viata ti-a slujit...

Dar tu...dar tu esti piatra, eu sunt drumuri,
Eu sunt vise, tu esti ganduri,
Nu ma auzi, dar eu te cuprind toata
Putea-voi eu sa te-nteleg vreodata?

Nu poti sa te gandesti, minune de ciment
Ce fericit te-as face de-as fi si eu inert
Cu ochiul meu de piatra, intens te-as admira
As fi dintre atatea doar eu statuia ta...

Si am cunoaste impreuna ce tu cunosti deja
Ne-am cufunda in gol, si te-as iubi, te-as proteja,
Ca doua palide vapai ne-am dezmorti surasul
L-am detrona pe D-zeu si-am guverna apusul...

Tarziu am inteles ca tu n-ai inteles
Dar nu vreau sa renunt la visul ce-am ales,
Vreau, la fel ca altadata, cand eram doar vointa
Sa ma nasc din ciment ca tine, nefiinta...

Zbor albastru...

Am omorat un fluture in zbor
Si nu gandeam ca o sa-l doara
Acum ma chinuie albastrul dor,
Albastrul cer de vara....

M-am pedepsit, caci ma rodea tacerea
Ecou al unui inceput
Fluturi vorbeau, eu nu i-am priceput
Batand din aripi imi secau puterea...

Vantul gemea, eu putrezeam in chinuri
Lumina cea albastra pornea in jos c-o unda
Iar cercul ei mesmeric parea ca ma scufunda
Mureau sub mii de valuri a cerului seninuri.

Pluteau aburi de lumina peste trupul meu pierdut
Gandul imi plutea sihastru
Peste negrul marii albastru;
Imi doream o barca mica, niciodata n-am avut...

Am omorat un fluture in zbor
Si ma zbateam sa scap de vina
Zburam albastru, de parc’ eram albina,
Treceam pe rosu, chiar de puteam sa mor.

O tarana sa ma-ngroape peste valuri
Langa cel ce l-am ucis c-un gand
Ceruri albastre sa m-acopere plangand,
Sa mor sub zbor de idealuri...

Poveste

Erau clipe de-agonie
si ca un fluture de noapte nebun
dupa o raza de lumina,
tanjeam dupa iubire;
pandeam timpul cum zboara,
radeam sa nu ma doara,
tanjeam dupa iubire...

Mai erau clipe de-agonie
si ca un peste arlechin
ma strecuram printre-amintiri
uitand ca ustura tacerea,
radeam, caci asta era placerea,
fugeam, sa nu ma prinda mila
de cei ce asteptau iubiri...

Erau clipe de extaz
si din plin gustam iubirea
ca o piatra de topaz
pe o frunte neincretita;
si radeam de fericita,
tresaream, sa nu adorm
cu iubirea pe obraz...

Erau clipe de-agonie
si ca o rosie de mac
ma scuturam de soarele de vara
si nu radeam, stiam ca o sa doara,
nu mai speram, doar asteptam
sa cada ultima petala,
sa pierd tot ce credeam ca am...